Post-Golaniada - Pe cine au găsit minerii în Piaţă?
Deşi manifestaţia-maraton din Piaţa Universităţii şi-a atins maxima amploare în aprilie-mai 1990, ea este evocată în mass-media în zilele de 13-15 iunie. Pentru televiziuni este mai spectaculos să arate, fie şi a mia oară, barbariile filmate în acele zile, cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, decît secvenţele cu golani non-violenţi intonînd cîntece folk sau rugăciuni colective. De asemenea, pentru participanţii la talk-show-uri, Mineriada oferă argumente mai puternice şi mai încărcate de dramatism decît manifestaţia în sine, cu tot caleidoscopul ei de fapte sociale endemice, datate, înnegurate azi ca sens (de ce manifestanţii îşi agită legăturile de chei şi brelocurile, atunci cînd e pomenit numele lui Iliescu? de ce poartă ecusoane cu înscrisul „golan“? de ce îşi copiază cu atîta fervoare texte de rugăciuni şi cîntece religioase? şi, mai ales, de ce sînt atît de înnebuniţi după folk?)
Pentru formatele tabloidizate de azi, mineriada din iunie 1990 rezumă exponenţial întreaga epocă, alături poate de violenţele din martie de la Tîrgu Mureş. Printr-o glisare mai mult sau mai puţin controlată a sensurilor, se confecţionează, de la un an la altul, un scenariu tot mai simplist în tonuri contrastante de alb-negru (bine – rău, anticomunism – reacţionarism, democraţie – dictatură a proletariatului). Se forjează tot mai mult o legendă a manifestanţilor tineri, frumoşi şi emancipaţi care au suferit atacul hoardelor de brute subpămîntene. Într-adevăr, printre victimele minerilor s-au numărat (şi) foşti manifestanţi. Dar adevărul istoric comportă anumite nuanţe.
Deja de la sfîrşitul lunii mai, marile asociaţii organizatoare se retrag din Piaţă, ca şi majoritatea manifestanţilor, dezamăgiţi de rezultatele alegerilor din 20 mai (cîştigate cu largheţe de către FSN şi Ion Iliescu). Studenţii, la rîndul lor, se pregătesc de sesiune.
Ultimii
ai luptei anticomuniste – cîteva zeci, şi aceştia infiltraţi, se pare, de agenţi instigatori – rămîn să „scape turma“. De la o zi la alta, numărul lor scade, în timp ce cantitatea de gunoaie din preajmă creşte, în contradicţie cu perioada precedentă, cînd salubritatea era asigurată deopotrivă de către angajaţii Primăriei şi de manifestanţii înşişi, care îşi autoimpuseseră norme de ordine ad-hoc). Aceste ultime săptămîni, marcînd parcă o excrescenţă agonică a manifestaţiei, arată ca o manipulare prin reducere la absurd, adresată majorităţii cetăţenilor, obosiţi de scandal şi dornici de – vorba vremii – „consens social“. Tot peisajul pare menit „să dea prost“ la TV şi în relatările presei oficioase. Manifestaţia capătă tonuri excesive, radicalizate, departe de spiritul de non-violenţă şi frondă goliardică al Golaniei: e contestat un regim abia legitimat prin alegeri (libere şi democratice), se strigă – izolat, sporadic – lozinci cu „Patria şi Căpitanul“ (care dau apă la moară acuzelor de legionarism). Totul pare să reclame – mai mult decît să justifice – intervenţia unor fascii ad-hoc, precum cele ale muncitorilor de la IMGB (13 iunie) sau ale minerilor (14-15).
În momentul pătrunderii minerilor în Piaţa Universităţii, în 14 iunie, manifestaţia era de mult încheiată. Ultimii rezistenţi fuseseră evacuaţi de poliţ ie în dimineaţa de 13. În afara unor ţinte prestabilite, ca într-o operaţiune armată, regimentul de mineri, ghidat de agenţi provocatori mimetici şi antrenaţi, nu găseşte în Capitală un inamic colectiv pe măsură. Persoanele pe care le vizează şi le atacă pe stradă, în cadrul unei operaţiuni mai ample, calate în zona Pieţei, sînt alese la întîmplare, după aspect: o barbă prea dubioasă a vreunui bărbat, o fustă prea scurtă a vreunei femei. E foarte posibil ca unele dintre aceste victime randomizate să nici nu fi participat la manifestaţie. A spune că minerii îi vînau pe intelectuali, cu o premeditare clasistă, este o mitizare naivă. Sînt interpretări la fel de ipotetice ca acelea, impuse fără umbră de dubiu, care au şarjat imaginea unui război de clasă. Deopotrivă observatori de stînga şi de dreapta ai istoriei recente cad la pace în mod straniu, tocmai în vehicularea unei interpretări segrega(ţionis)te, cu efecte încă pe cale de perpetuare: mineri versus studenţi, vechi versus nou, comunism versus democraţie, tenebros şi retrograd versus luminos şi progresist, proletari versus intelectuali.
A participa azi la această mistificare echivalează cu o desăvîrşire, mai mult sau mai puţin voită, a învrăjbirii de atunci.
Bîlciul Universităţii