Portretul decrețelului la maturitate

Cred că ceea ce a fost frumos sau interesant s-a cam terminat. Generaţia noastră, a decrețeilor, se apropie de cincizeci de ani. Trebuie să ne obişnuim cu ideea, de-a dreptul scandaloasă, că peste cinci sau zece ani or să apară primii decreței pensionari. Wow! Într-un scenariu probabil, lucrurile nu au cum să se schimbe în bine. Biologia o să-şi spună cuvîntul. Asta a fost. Atît am realizat. Luaţi fiecare în parte, ăştia sîntem. Mare lucru nu o să mai facem de aici încolo. Sau…?

Clişeul cu iz de science-fiction al copilăriei noastre, „Noi, în anul 2000, cînd nu vom mai fi copii“, este o glumă în 2019. Trăim într-o societate capitalistă hibridă cu reflexe naţional-comuniste, dominată de figuri ca Dragnea, Toader, Dăncilă, Vâlcov, Iordache şi Daea. Nu am reuşit să livrăm Schimbarea. La scara istoriei, acesta era job-ul nostru, dar noi am plecat în călătorie de afaceri. Am eşuat ca generaţie.

Singurul lucru pe care putem să-l mai facem este să ne strîngem încă o dată împreună şi să ieşim din scenă la fel de spectaculos precum am apărut pe lume în urmă decretului 770 din 1966. Să împlinim destinul excepţional pe care Ceauşescu şi Dumnezeu l-au codat în ADN-ul nostru de supravieţuitori. Ne-am născut în urma unei decizii politice şi sîntem datori să plecăm tot printr-un gest politic, o revoluţie, o răscoală, ceva mare, să dăm foc întregii țări dacă nu putem să facem ceva mai cu cap, dar să lăsăm un semn! Ar fi un final epic şi erotic, pe măsura legendei decrețeilor, a unei generaţii speciale, a Omului Nou care s-a ridicat împotriva dictatorului care i a dat viaţă. Ceva clasic, ceva frumos, cum ar spune Gheorge Hagi.

Dar acest lucru nu o să se întîmple. În primul rînd pentru că sîntem prea comozi ca să riscăm totul pe o carte, să ne aruncăm în gol pentru o idee. Pentru asta îţi trebuie o decuplare de la viaţă pe care noi nu o avem pentru că iubim viaţa, chiar şi în formele ei cele mai jalnice, banale sau abjecte. În spatele şi în urmă noastră au fost nenumărate avorturi legale sau ilegale, poate zeci. Noi am reuşit. Ei nu. Noi am cîştigat la loteria vieţii. Ei, egalii noştri, s au întors în neant. Cum să dăm cu piciorul acestei şanse? Ar fi o prostie şi o lipsă de respect să provocăm destinul a doua oară.

Putem să ne jucăm cu ideea seducătoare că decrețeii fac parte dintr-o generaţie care are o poveste unică, cum am făcut şi eu într-o oarecare măsură în filmul Decrețeii / Children of the decree, pe care acum puteţi să-l vizionaţi şi pe YouTube. Să recunoaştem că avem un simţ al ridicolului prea dezvoltat, sîntem individualişti şi alergici la politică, politicieni, propagandă sau ideologie. De mici ne-am învăţat să luptăm pentru orice, pentru că întotdeauna eram prea mulţi ca să împărţim ceva care era prea puţin. Radiere chinezeşti, adidaşi, portocale, napolitane cu arome, pufuleţi sau locurile de la admiterea la liceu. Am învăţat să ne descurcăm singuri, să rezolvăm, să nu aşteptăm nimic de la nimeni. Să nu credem. Nu oferim, dar nici nu cerem nimic pe gratis. Nu ne băgăm. Sîntem greu de păcălit, de sedus. Stăm şi ne amuzăm de toate, după care ne reîntoarcem în episoadele noastre mic-burgheze. Mall, Kaufland, Grecia, Viena, Netflix, familie şi un late night porn cu teens.

Aşa că nu trebuie să ne mirăm că milioanele de decreței nu se manifestă ca un grup din punct de vedere social şi politic. Dacă o să stăm în continuare cuminţi la locurile noastre şi o să privim absenţi pe fereastră, la fel cum făceam pe vremuri, cînd ne plictiseam la şcoală, este foarte posibil să pierdem tot ce am cîştigat după 1989. Se poate şi mai rău de atît, și anume ca, în viitor, decrețeii să se transforme într-un grup de pensionari isterici, încolonaţi în spatele unor mişcări xenofobe, naţionaliste sau populiste. În felul acesta Ceaușescu şi-ar recîştiga paternitatea pierdută asupra generaţiei noastre. Dar asta nu este nimic pe lîngă reducerea noastră la condiţia de subiecţi ordinari ai unui experiment social din secolul XX. Pentru generaţiile care or să urmeze, decrețeii vor fi doar cifre dintr-o statistică. Cam puţin şi cam banal doar dacă stăm să ne gîndim la miile de femei care au murit în urma avorturilor ilegale şi la miile de decreței abandonaţi în orfelinate, care au fost exterminaţi cu bună ştiinţă de statul român în anii ’80 doar pentru că pe ei nu-i iubea nimeni şi pentru că nu erau aşa de frumoşi şi de speciali ca noi. 

Florin Iepan este regizor. În 2005 a regizat documentarul Children of the decree / Decrețeii (produs de Răzvan Georgescu).