Portret de grup, alb-negru

„Încercaţi să fiţi autentici, nu depresivi, fără locuri comune sau patetisme!“, le spun eu, ei dau din cap că au înţeles, au ochii tiviţi de lumină, „trebuie să scriem despre cum e viaţa tinerilor într-un oraş de provincie, oportunităţi şi dezavantaje“, „ce tare!“.  Au în jur de 18 ani, sînt în clasa a XII-a, la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu“ din Buzău, unde am fost elevă şi eu. De fapt, Buzăul este Combray-ul meu, aici sînt tufele parfumate de păducel, îmbrăţişarea mamei, dureroasă încă, la despărţire, chiar şi pietrele (multe pietre!) mişcate din pavaj cu vîrful pantofului, într-o piaţă care, e adevărat, numai veneţiană nu e… apoi, Guermanţii – colegii mei, pe care-i admir atît de mult pentru lecturile lor profi, pentru decenţă şi deschidere, sîngele lor e albastru din pricina cernelii care s-a luat, în timp, de pe paginile cărţilor citite. Schimb foaia şi ora de curs. Îmi face bine să trec cu buretele peste diferenţele dintre centru şi provincie (în actualitatea culturală) şi dau search pe Google, o caut pe Simona Popescu, într-o pledoarie pentru poezie, vorbind despre Ezra Pound şi despre vechiul castel ajuns doar o biată piatră, şi invers... Îmi vine în minte zîmbetul de final din La dolce vita, fata aceea care pare că se uită, prin obiectivul camerei de filmat, direct în ochii tăi, „aţi văzut secvenţa, v-am trimis-o pe mail?!“, „doamna profesoară, filmul era alb-negru!“. (Prof. de limba şi literatura română Mihaela NICOLAE)

Andreea BĂCEANU 

● Mi-am dorit mereu mai multe concerte cu muzică bună, în Buzău. Mai multe documentare despre comunism... Peste cîţiva ani mă văd profesor de geografie (dacă nu la un liceu, atunci deloc!), meteorolog (staţii meteo din afara oraşelor) sau poate voi găsi o meserie care îmbină lucratul pe computer cu geografia. Plec la Bucureşti. În ultimul an m-am plimbat destul de mult prin Capitală şi am ajuns să o cunosc cît de cît. Cînd mă gîndesc la oraşul în care voi pleca la facultate, mă gîndesc la... mare (adjectiv), concerte şi la şcoală. Facultatea mi se pare o etapă firească a vieţii şi nu am de gînd să o ratez. Iubesc România şi nu vreau să mă stabilesc în străinătate. Am călătorit mult, mai mult decît majoritatea celor de vîrsta mea. Pot să mă descurc fără telefon, calculator sau televizor. La 2100 de metri altitudine, în Retezat, am cunoscut un domn de şaptezeci de ani care urca pentru a patruzeci şi şasea oară muntele şi care citea pe malul lacului Bucura Fiinţă şi timp de Heidegger. Deci, cea mai importantă realizare a mea de pînă acum este experienţa pe care am adunat-o, de-a lungul ultimilor ani. Mă fascinează, în Tăcerea mieilor, felul cum Hannibal „Cannibal“ Lecter o întreabă pe agent Starling dacă mieii mai ţipă...

Cristina DUŢULESCU 

● Dorm puţin, visez mult şi ascult muzică. Ascult Snow Patrol – „Chasing Cars“ este melodia pe care o ascult, în ultimul timp, indiferent de moment. Ca filme îmi plac Babel, Pulp Fiction, Crash, Se7en şi, nu în ultimul rînd, American Beauty, un film care te face să rîzi, să plîngi, să treci de la o extremă la alta. În general, îmi plac filmele cu o tentă de insanitate, filmele care surprind momentele intime (la modul duios şi decent), pe care doar tu şi cu tine le ştii.  Buzăul este oraşul unde toată lumea cunoaşte pe toată lumea. Şcoala ne ocupă o mare parte din viaţa personală. În şcoală se naşte respectul, se nasc prieteniile, învăţăm să fim adversari, ca apoi să fim aliaţi. Chiar dacă în ziua de azi mulţi cred că, dacă nu ai bani şi relaţii, nu poţi reuşi, sînt optimistă. O să ajung avocat, o să-mi placă profesia mea şi o să izbutesc. Clar, trebuie să învăţ mai departe. Nu ne putem baza pe noroc. Nefericirea celor din jurul meu mă face nefericită.

Carla DUMITRU  

● Oraşul meu e invizibil. Invizibil pentru cei care nu văd ce văd eu: faţa zîmbitoare de pe faţada casei mov de la colţul străzii sau dezordinea de culori a blocului meu de zece etaje, construit pe vremea comunismului. Eu îl văd zilnic de cel puţin două ori: cînd plec la şcoală sau cînd mă roagă mama insistent să cobor la pîine. Anul viitor, sau mai bine zis peste cinci luni, nu o să mai cobor la pîine, blocul meu amărît cu faţada lui pe jumătate dărîmată nu o să mă mai aştepte. Poate că în locul lui o să apară alt bloc. În ritmul ăsta o să înlocuiesc şi străzile, şi maşinile abandonate (pe lîngă care trec cu regularitate), şi cîinii vagabonzi, şi scara de la etajul 1, de care mă împiedic mereu, deşi ştiu că e ruptă. Oraşul din care vin este primitor, familiar, simetric. Oraşul spre care plec mi se pare aglomerat, viu, prăfuit. Am aşteptări mari de la mine, aşa că mă văd director de marketing într-o companie multinaţională din Bucureşti. Ori asta, ori să lucrez într-o televiziune, doar că nu vreau să fiu „fata de la meteo“, mai degrabă aş vrea să-mi văd numele scris în dreapta, la sfîrşitul unei emisiuni, la echipa de redacţie.

Irina FLOREA  

● Dimineţile de vară mă fac să mă simt fericită. Atunci Buzăul este liniştit, dar şi plictisitor, mic. Bucureştiul mi se pare mare, aglomerat, bogat. Ca cei din generaţia mea, sînt un „suflet neînţeles“, am conflicte sistematice cu părinţii, dorinţa de a fi independentă, de a pleca, de a avea totul la picioare. Vreau cu orice preţ să am casa mea, un loc în care să mă pot întoarce cu plăcere, cu inima împăcată, care să-mi ofere o stare de bine şi senzaţia că acolo nimic nu mă poate atinge. Iar, ca acest lucru să se întîmple, trebuie să se împlinească, mai întîi, un alt lucru de pe listă: să pot alege o meserie cît de cît plăcută, satisfăcătoare financiar (orice om are dreptul să viseze!). Şi musai: să-mi întemeiez o familie. Chiar dacă se vor împlini doar o parte, de un lucru sînt sigură: o să văd măcar o dată New York-ul (o obsesie, de ceva vreme!).

Ramona OPREA 

● Mă regăsesc în „La Vie en Rose“, a lui Edith Piaf. Mă face nefericită lipsa activităţii, statul degeaba. O să studiez în nordul Angliei, la o facultate din Top 100 în Marea Britanie. O să fiu criminolog, nu am o preferinţă anume asupra locului unde o să muncesc, atîta timp cît fac ceea ce îmi place. Bucureştiul mi se pare mic, efervescent, vintage. Unul dintre cele mai frumoase lucruri învăţate în şcoală, la Buzău, a fost cum să-mi susţin lucrările în faţa profesorilor mei bine pregătiţi, indulgenţi şi calmi. Mai ştiu că totul se obţine cu efort. Cred că semăn cu Milady, personajul lui Dumas, din Cei trei muschetari, nu voi lăsa visele să piară!  

Flavia ALEXE  

● „...hai Buzău, Buzău!“ – imnul oraşului, situat pe malul stîng al rîului cu acelaşi nume, se aude la fiecare oră fixă, din ceasul de la Primărie. Nu ştiu alţii cum sînt, dar pentru mine Buzăul este oraşul copilăriei şi al adolescenţei. Pe străduţele lui bunicul m-a purtat de mînă pînă la grădiniţă. Apoi, oraşul acesta s-a dovedit cel mai fidel confident, martor al primei mele poveşti de dragoste, pe care a găzduit-o înţelegător în parcurile sale. Şi nu s-a supărat vara, cînd i-am abandonat asfaltul fierbinte pentru „viaţa la ţară“ (la bunici), primindu-mă apoi toamna, ca pe un prieten vechi. Îmi înţelege rătăcirile. Nu se va supăra cînd îl voi trăda pentru Capitală. Va înţelege că merg într-un oraş mai mare ca să-mi îndeplinesc visul de a scrie, poate chiar la Dilema veche, revista mea de suflet. Oricum, mă voi întoarce des, să stau pe o bancă în Crîng sau la o masă, în Cafeneaua Artiştilor, de pe bulevardul cu tei şi castani. Buzăul nu are centre comerciale importante, universităţi sau multinaţionale, ci parcuri, chioşcuri şi biserici. Şi biblioteci…

Mădălina Iulia TUDOR  

● Spre deosebire de Buzăul meu mic, simpatic şi mai puţin poluat, Bucureştiul mi se pare un oraş poluat, gălăgios, însă interesant. Despre Facultatea de Limbi Străine ştiu că are prestigiu, acolo predau profesori severi, foarte bine pregătiţi, ştiu ce materii se studiază etc. Cred că voi fi traducător sau translator. Într-o ţară din Occident sau în ţară. Îmi place Margareta lui Bulgakov, însă, la fel de mult îmi place să cred că „Tomorrow is another day“...

Mariana MUŞAT 

● În nuanţele apusului, oraşul meu îşi schimbă forma. Are spirit şi iese din carapace. Braţele – nişte şosele găurite. Seamănă cu braţele unui veteran de război, cicatrizate. Trunchiul se desfăşoară ca un labirint. Ameţitor paradis cenuşiu. Nimic nu e întîmplător. Nici Valeria Seciu la rendez-vous cu Teatrul „George Ciprian“, nici Rebengiuc ţinînd o conferinţă... Nume mari într-un oraş mic, mic, mic. Atît de mic încît seamănă cu o bucată de suflet. Îmi pare uneori că totul se desfăşoară în mers de rac. Oh, ce „insuportabilă uşurătate“ a oraşului! Kundera ne furnizează sintagma perfectă. Aş vrea să intru la Facultatea de Psihologie.

Alina ALEXANDRU  

● În provincie, „timpul încă mai are răbdare“, viaţa are un alt ritm, ai impresia că trăieşti în illud tempus, aşteptînd examenul de bacalaureat, ca mai apoi să te gîndeşti: voi alege să studiez la Universitatea Bucureşti, învăţînd pe rupte Codul civil (scăldîndu-mi picioarele în apele Dîmboviţei!), sau, în caz de eşec, după-amiezele mele vor fi compromise-promise la sala de lectură a Bibliotecii „Vasile Voiculescu“ din Buzău, înscrisă fiind (brrr!) la vreo filială de provincie a unei facultăţi particulare fantomatice – ulterior, să ai surpriza să fi învăţat din cărţi de nisip peste care a trecut furtuna, căci nici un angajator nu va îmbrăţişa ideea de a te avea angajat!  

Indiferent de perspectivele deschise de „Ţara lui Moni-Iri“ şi a altor celebrităţi mondene ce fac obiectul tuturor discuţiilor din mass-media (şi de la colţ de stradă!), voi continua să tînjesc după liniştea pustiitoare a provinciei munteneşti, care îţi oferă încă ocazia să te aduni de pe unde te-a risipit propria lipsă de inspiraţie.

Cătălin ZOTA 

● Buzăul este un oraş mic, curat în mare parte, dar zgomotos. Cea mai importantă realizare a mea de pînă acum? La 16 ani am reuşit să trec de parola unui router wireless deţinut de un vecin (cu acordul acestuia), deşi în primă instanţă nu ştiam dacă este posibil. Din şcoală plec cu ideea că relaţiile cu cei din jur depind, în primul rînd, de noi. Trebuie să ştim să acceptăm diferenţele. La Buzău am avut profesori sociabili, deschişi şi bine pregătiţi, unii. Pe alţii i-am perceput ca fiind irascibili, aroganţi sau încăpăţînaţi. Voi urma facultatea la University of Essex – este în top 20 din peste 100 de universităţi existente în Marea Britanie, are 3 campusuri –, iar diversitatea materiilor ce pot fi studiate acolo este impresionantă. Peste zece ani mă văd lucrînd ca data manager, în Anglia. Sper să fac faţă noului ritm, noii limbi, noii culturi, noii clime. Drumul spre Anglia pare să se contureze pe măsură ce se termină liceul.  

Bogdan CIUTACU   

● Inspir adînc, îmi iau bagajele şi, cu greu, reuşesc să cobor. Deja miroase a Bucureşti... Iau un taxi şi mă pierd în trafic, cu speranţa că voi reuşi să ajung repede la Universitate. După doar cîteva minute rămîn blocat într-o intersecţie. Semaforul nici nu apucă să clipească verde, că maşinile demarează ca la Formula 1, în timp ce o domnişoară îmi zîmbeşte sugestiv dintr-un merţan, plescăind o gumă. Încerc să mă acomodez, să trec neobservat, că de! sînt din provincie, nu am accent de Bucureşti. Sînt captivat de ceea ce văd în jur, încerc să-mi fac o idee despre oraş. O junglă de asfalt – blocuri murdare, străzi încîlcite, trafic infernal, gropi în asfalt şi gunoaie. Totuşi, Bucureştiul are ceva aparte, ceva ce nu au multe oraşe din ţară. În Capitală tot timpul ai ceva de făcut, ceva de vizitat, vreun club unde poţi admira prinţese bosumflate, „fetiţe dulci ca-n Bucureşti“...! Să nu uit de cocalari, mitocani şi starletele de Dorobanţi. Pentru mine, Bucureştiul este un oraş viu, în care trebuie să fii cu ochii-n patru, în gardă, pentru a nu sfîrşi călcat în picioare.

Ştefania NOUR 

● Bucureştiul este, probabil, oraşul unde, ca prin minune, te simţi o altă persoană încă din clipa cînd calci pe peronul gării. E oraşul în care îţi permiţi să fii tu însuţi. „Dar ce te leagă de acest oraş ideal?“ mă întreabă cineva. Poate ideea de schimbare sau pur şi simplu faptul că am auzit că i se spune Micul Paris. Oricare ar fi motivul, nu mi-ar părea rău să-mi petrec tinereţea în acest oraş, deocamdată imaginar, traversînd, dimineaţa, străzile Centrului vechi, cu mapa în mînă, în drum spre Facultatea de Arte, iar, la sfîrşitul zilei, gonind prin labirinturi de străzi, bulevarde şi ganguri, pătată de roşul şi verdele semafoarelor, spre Cafeneaua Artiştilor, unde ştiu că mă aşteaptă un grup de alţi proaspeţi studenţi, la fel ca mine. Oraşul „invizibil“ nu-mi va oferi perfecţiunea (ce prostie!), dar cu siguranţă îmi va da acea gură de aer proaspăt pe care nu am fost în stare să o inspir pînă acum: desprinderea de copilărie şi de oraşul natal. 

Alexandra RÎMNICEANU 

● Cînd ajungi la facultate, în Bucureşti, majoritatea persoanelor te privesc sceptic, ceva de genul: „Ah, eşti din provincie. Veniţi cu toţii de la ţară şi e plină Capitala de din ăştia ca voi!“. Cu toate acestea, a te naşte într-un oraş ca Buzăul este o provocare, întrucît dorinţa de a te face remarcat este foarte mare. Unul dintre lucrurile pe care le-am învăţat, trăind într-un oraş mic, este faptul că dorim să ne depăşim condiţia, pentru că, în fond, nu contează din ce parte a ţării provenim. Oraşul din care vin este mic, dar are oameni valoroşi – George Banu, celebrul om de teatru ajuns la Paris, vine de la Buzău! Ce n-am reuşit încă? Să-mi înfrîng unele temeri… Planuri de viitor? Aş vrea să-l pot întîlni pe Mircea Cărtărescu, să fac un master în străinătate şi să excelez în activitatea profesională. Peste zece ani, o să fiu ambasador al României în Suedia!

Raluca ROŞU  

● Îmi trăiesc „viaţa pe un peron“, aşteptînd un tren ce are să vină. Măsor timpul în numărul trenurilor care au trecut de cînd am ajuns pe acest peron şi mă întreb de ce aştept. În gara aceasta fantomă, trenurile vin şi pleacă, anunţate de o voce robotică, rece, şi eu tot aştept… Aştept un tren al visurilor, un tren ce mă va duce în Bucureşti, un oraş gri, înseninat de oamenii cu adevărat importanţi. Cu toate acestea, printre ei mă simt o străină – mă plimb pe străzi pînă ce oraşul devine, bacovian, un oraş violet. În Bucureşti, lumea este atît de grăbită încît, dacă fiecare persoană ar lumina, atunci oraşul ar fi acaparat de un joc ameţitor, haotic, de lumini pe fundalul înserării. Nu cred că fac parte din această lume, aşa că mă îndrept spre gară, să iau un alt tren, către locul unde simt, de fapt, nevoia să merg, la Cluj. Din păcate, de la Buzău nu există un tren direct către Cluj.

Alexandra BLEAV

● Bărbatul din faţa mea nu a aruncat mucul de ţigară pe stradă. Bărbatul din faţa lui şi-a luat nepoţelul de mînă şi au traversat strada. Asta se întîmplă într-un oraş dintr-un desen sau dintr-o poveste, un loc unde miroase a coji de portocală şi a iasomie, un oraş cu iederă căţărată pe casele vechi, dar îngrijite, cu arhitectură gotică (sau ceva de genul) şi peisaje idilice. Oraşul meu imaginar nu ar semăna deloc cu oraşul tău imaginar.