Portret al profesorului la tinereţe
Mai vreau să fiu profesoară? Îmi pun întrebări. Retorice, naive, dramatice, utopice etc. Răspund din cărţi, din viaţă sau deloc. „La firul ierbii“, un portret al tînărului profesor. Vedere din România.
● Cine sînt?
Sînt profesoară de limba şi literatura română. Substantivul „tinereţe“ din titlu trebuie înţeles cu sensul lui extins, respectiv distanţa pe care o resimt faţă de maturitate. Precizarea s-a impus în măsura în care m-am gîndit, iniţial, la vîrsta mea, 36 de ani, după care am realizat, cu oarecare angoasă, că e posibil să nu mă mai încadrez, cronologic, în grupul tinerilor. Detaliu: James Joyce şi-a scris romanul în 1916, la 34 de ani.
Visez să fiu desemnată consilier de lectură; pînă atunci, este o ocupaţie care nu există oficial în România.
● Îmi mai place să fiu profesoară?
„Bunul-simţ strigă furios a batjocură: dascălii trebuie să trăiască, pînă şi preaînalţii Magiştri, pe care probabil îi idealizezi, trebuie să mănînce! Mulţi dintre ei au deja o tristă soartă. La această provocare fără răspuns un drăcuşor pervers murmură: «A trăi şi a mînca sînt, fireşte, necesităţi absolute, dar sînt şi plicticoase, şi secundare în raport cu cercetarea şi comunicarea adevărurilor mari, ultime».“ (George Steiner)
Mi-am dorit să fiu profesoară. Poate pentru că părinţii mei se raportau la imaginea senină a domnului Trandafir. Poate pentru că am început să studiez cu o învăţătoare al cărei simbol este un smoc de păr smuls fiindcă luasem o notă mică la matematică. Poate pentru că, prin hazard sau miracol, am continuat cu o învăţătoare care mi-a dat încredere în mine şi cu care m-am identificat. Niciodată, de-a lungul formării mele iniţiale, nu mi-am cîntărit profesia în cîştiguri materiale, ci m-am gîndit exclusiv la avantajul de a face ceea ce îmi place şi de a avea un anume statut social. Azi, cred că am fost naivă.
● Ce fel de profesor aş vrea să fiu?
Un profesor onorat de societate.
„Învăţămîntul nu stă pe roze nici în restul Europei. Totuşi, în alte părţi mai civilizate ale lumii meseria asta îţi aduce un venit mediu confortabil, pe cînd la noi, salariul profesorilor este categoric de ajuns pentru o splendidă sărăcie. În învăţămînt au rămas din această cauză două tipuri: profesorii cu vocaţie reală (care merită statuie) şi nechemaţii, cei care nu sînt în stare de altceva, aşa că fac profesorat. Cam aşa se întîmplă, oricît de trist ar suna, şi cu meserii de tip gunoier, deratizator etc. O alegi pentru că n-ai de ales.“ (Ioana Pârvulescu)
„O societate precum aceea a profitului nelimitat, care nu-şi onorează dascălii, este o societate slăbită.“ (George Steiner)
Mi-ar plăcea să fiu un profesor onorat de societate, inclusiv printr-un salariu decent, pentru că am ales avînd de ales. Totuşi, tributar imaginii idilice a Magistrului, profesorul din România e uşor de manipulat, întrucît orice trimitere la Menire şi Maestru îl face să roşească şi să uite că a lupta pentru un drept este o atitudine pe care ar trebui să o fi interiorizat atît de bine, încît să o poată transmite autentic elevilor lui.
● Un profesor din viaţa care bate filmul?
„Cîteodată mi-e milă de Profy. Stă acolo în faţă, dă din mâini şi vorbeşte despre poetry în timp ce unii mestecă gumă. Ce aiurea! Nu-i interesează, că n-au ce face cu ea, nici măcar să dea citate, să se dea mari cu cultura pe la
-uri, la serate sau la nişte petreceri cîmpeneşti… […]
, fii
şi scrie despre ceea ce te răscoleşte (mişcă, atinge)! Sau nu scrie nimic. Uite, ai zece! Zi numai: am citit, nu m-a răscolit! Da’ numa’ citeşte!“ (Simona Popescu)
O ipostază cu care mă identific deseori. Un Profy emoţional, nu doar raţional sau instituţional. Ca şi el, în multe momente, sînt demnă de milă. Pentru că, de exemplu, a citi „de-adevăratelea“ e mai greu în preuniversitar, unde presiunea notării a devenit insuportabilă: telefoanele sună constant, lanţul slăbiciunilor funcţionează ireproşabil, mass-media calculează de zor procente de promovare etc., astfel încît un zece pentru „numa’ citeşte şi spune ce te-a răscolit“ pare o utopie. Sau pentru că „a citi“ şi „a scrie“ nu mai sînt abilităţi minimale, ci provocări.
● Un profesor maestru?
„Predarea proastă este o crimă, într-un sens aproape literal, iar metaforic vorbind este un păcat. Îl înjoseşte pe cel ce învaţă şi reduce materia expusă la o inepţie cenuşie. Picură în sensibilitatea adultului sau a copilului acidul cel mai corosiv: plictiseala, neantul sastiselii
Pentru milioane de oameni, matematica, poezia, gîndirea logică au fost ucise de predarea moartă, de mediocritatea, poate inconştient revanşardă, a pedagogilor frustraţi.“ (George Steiner)
De multe ori, ca tînără profesoară, mi s-a sugerat faptul că didactica este o „minoră“. Un specialist trebuie să aprofundeze, nu are nevoie de artificii pentru a preda, ele îl îndepărtează de esenţă. Modul în care didactica este abordată în formarea iniţială a profesorilor din România poate fi o cauză a lipsei de interes pentru şcoală pe care o demonstrează elevii. În mod cert, nu singura.
● Profesor de literaţie?
„Ce este literaţia? Definiţia s-a schimbat de-a lungul timpului […] . Ceea ce un profesor care predă artele limbajului trebuie să înţeleagă este că acest concept se referă la abilitatea de a citi, de a scrie, de a vorbi, de a asculta, de a vedea şi de a înţelege limba. Accentul se pune pe comunicare sub toate formele ei.“ (Henn-Reinke, Chesner)
Mi-ar plăcea să fiu un astfel de profesor de literaţie, aplicînd, la modul real, perspectiva „comunicativ-funcţională“, susţinut de politici educaţionale coerente, care nu încep odată cu alegerile şi se termină la prima remaniere guvernamentală. Poate astfel aş scăpa de imputările părinţilor sau ale altor colegi, care nu înţeleg cum se poate face carte în mod temeinic prin desen, prin proiecte etc., iar metodele pe care le-am învăţat la un masterat de didactică ori la Liceul Pedagogic nu ar părea (încă!) exotice. Nu ştiu cum este aplicat acest model, poate şi la americani e doar un ideal, dar există ideea, cea despre care psihologia spune că, odată sugerată, poate ajunge act.
● Un profesor care citeşte?
„Scăpat de grijile diplomelor, citeam pentru mine, de plăcere. ş…ţ Am constatat că, pentru majoritatea indivizilor, lectura nu e o plăcere, ci «învăţătură». Doctorul care şi-a luat diploma nu mai urmăreşte publicaţiile de specialitate. A învăţat o dată şi a – vorba babei – terminat.
Profesorul care a învăţat la şcoală că un domn s-a născut în cutare an perpetuează această noţiune decenii, chiar dacă între timp ştiinţa a rectificat.“ (G. Călinescu) Profesorul din România nu e în pericol să fie întrebat de baba amintită de Călinescu: „Tot mai citeşti, maică?“ Şi nu pentru că este neapărat indolent. Sub presiunea şuvoiului de situaţii şcolare, analize, sinteze, rapoarte, proiecte şcolare şi extraşcolare, plus ceva meditaţii, fără de care nu pot plăti ratele la bancă, mă simt, în ultimii ani, atît de obosită, încît cu greu reuşesc să citesc ceva literatură contemporană, acolo unde am, din nou, carenţe, raportat la formarea mea iniţială.
Un alt motiv este preţul cărţilor. Încă mai am tristeţea de a renunţa la ceea ce aş vrea să citesc „de plăcere“ pentru ceea ce „trebuie“ sau regretul că a apărut o carte frumoasă pe care nu mi-o permit „acum“…
● Un profesor cunoscător al fiinţei umane?
„De regulă, cititorul neprofesionist, astăzi, ca şi în trecut, citeşte aceste opere nu pentru a-şi însuşi mai bine o metodă de lectură, nici pentru a obţine informaţii despre societatea în care opera a fost scrisă, ci pentru a găsi în ea un sens care să-i permită să înţeleagă mai bine omul şi lumea, pentru a descoperi aici o frumuseţe care să-i îmbogăţească existenţa; făcînd astfel, se înţelege mai bine pe sine însuşi. Cunoaşterea literaturii nu e un scop în sine, ci una dintre căile regale ce conduce la împlinirea fiecăruia dintre noi. Drumul pe care s-a angajat în prezent învăţămîntul literar, întorcînd spatele acestui orizont, ş…ţ riscă să ne arunce într-un impas – fără a mai vorbi de faptul că ar putea stîrni cu greu o adevărată dragoste pentru literatură.“ (Tzvetan Todorov)
De 15 ani sînt profesoară. Dacă am înţeles ceva din experienţa directă este că am ajuns în impasul amintit de Todorov. În loc să formez, printr-un proces de seducţie, cititori „de cursă lungă“, capabili să se înţeleagă pe sine şi lumea prin literatură, sînt nevoită să mă lupt cu insuccesul repetat al elevilor mei, care trebuie să atingă nivelul unui specialist în analiza textului literar. Sînt judecată, alături de ei, în funcţie de notele de la examenele finale, atît de uşor de manipulat. Cine măsoară cîţi dintre ei mai deschid o carte sau chiar scriu, odată ieşiţi din şcoală? Cine apreciază că au judecată critică şi nu acceptă să li se interzică să citească o carte sau să-şi exprime opinia? Cum se reflectă valorile şi atitudinile în evaluare?
● Un profesor fericit!
„Alege texte literare pe care şi tu, ca profesor, le apreciezi şi care te bucură, dar şi literatură care are teme sau subiecte la care ţi-ai dori să fie expuşi elevii tăi, însă plecînd şi de la interesele lor sau raportîndu-te la propriul curriculum. Profesorul este un model şi, dacă textul nu-i produce plăcere, va arăta acest lucru, fie şi involuntar.“ (Henn-Reinke, Chesner)
Teoretic, pot alege textele pe care să le studiez la clasă. Practic, ca şi în cazul elevilor, canonul fericirii mele prin lectură nu se suprapune sau se suprapune puţin listei de autori din programă. De foarte multe ori, cînd descopăr o carte care îmi place, am reflexul de a mă gîndi la ea şi didactic, plecînd de la convingerea că i-ar putea determina pe elevii mei să citească nu doar analitic, ci şi cu plăcere. Entuziasmul iniţial se risipeşte curînd: abia am timp să trec prin materia pentru examene, am nevoie de cópii şi în clasă există 30-35 de elevi, unii părinţi vor face reclamaţii dacă textele pun în discuţie, fie şi tangenţial, subiecte precum orientarea sexuală, discriminarea de gen, violenţa – mi s-a explicat că un text care abordează astfel de teme influenţează subliminal, chiar dacă discut exclusiv probleme de teorie literară. „În România, e la modă să cîrcoteşti şi să nu oferi soluţii!“, mi s-a spus, nu de puţine ori, în calitate de tînără profesoară. O soluţie personală am găsit, discut astfel de texte într-un cerc de lectură, ca activitate extraşcolară, mai rar la clasă, doar atunci cînd pot să le circumscriu competenţelor, dar mai ales valorilor din programa şcolară. Totuşi, consider că nu soluţiile punctuale, fie ele şi fericite, rezolvă o problemă de sistem. Sau poate va funcţiona şi nd eu voi fi un profesor fericit.
● În loc de concluzie
„Meseria de «profesor» – pînă şi acest termen este întrucîtva opac – acoperă toate nuanţele imaginabile: de la a duce o viaţă de rutină, lipsită de farmec, pînă la a fi posedat de exaltarea vocaţiei. Cuprinde numeroase tipologii, de la cea a pedagogului care distruge suflete la cea a Maestrului charismatic. Prinşi în nenumăratele forme de predare ş…ţ, ne dăm foarte rar un pas înapoi ca să medităm la minunile transmiterii de cunoştinţe, la sursele falsităţii, la ceea ce aş numi, în lipsa unei definiţii mai precise şi mai concrete, misterul predării.“ (George Steiner)
Marilena Şerban este profesoară de limba şi literatura română la Liceul Greco-Catolic „Timotei Cipariu“ din Bucureşti.