Portofelul portocaliu

Ca în cazul altora, primul meu contact cu cărțile a fost înainte să am amintiri. Adică am văzut cărțile pe care le-am băgat în gură și pe care le-am ronțăit, dar nu-mi amintesc de nici o carte de atunci. Sîntem trei frați, fratele meu mai mare, sora mai mică și eu. Iar părinții ne citeau înaintea somnului. De obicei se întîmpla asta la demisol, într-o cameră pe care o împărțeam cu fratele meu, ascultam povestioare și poezii. Sora mea avea camera la parter și aproape întotdeauna adormea cînd povestea se apropia de sfîrșit. După o vreme, fratele meu și cu mine ne-am supărat, presupunînd că se prefăcea că doarme, ca să nu urce pe scări, ci să fie cărată la ea în pat. Jur că i-am văzut un zîmbet cînd tatăl meu a luat-o în brațe și a ieșit din cameră. La fel ca alții, nu i-am vrut păcăliți pe părinți de nimeni altcineva, în afară de mine.

Am învățat să citesc la școala generală de stat „Hermosa Vista” din Mesa, Arizona, cînd aveam 5-6 ani. La școală eram înconjurați din trei părți de case și de o livadă de portocali, în alta. Vara mergeam cu prietenii și frații la biblioteca municipală. Aveam curiozități de cînd mă știam – se numărau printre ele furtunile, cîinii, baseball-ul, monștrii și planetele – și am avut ce citi despre toate, la bibliotecă, între șapte și zece ani. Iar oamenii de acolo interacționau altfel cu mine. La bibliotecă singura valută era apartenența la comunitate, adică să trăiești acolo. Eram mic, dar mi se părea că mă tratau ca și cum aș fi fost mare. Hoinăream printre rafturi și dacă cineva mă întreba ceva, era ca să mă ajute să găsesc o carte, nu ca să mă oprească și să mă trimită la mama, la tata sau la cine avea portofelul. Dar aveam și eu un portofel. Era portocaliu. Țineam acolo 50 de cenți și permisul de bibliotecă. Mă înțelegeam din ce în ce mai bine cu cărțile pe care le citeam. Am învățat numele unor nori, biografia lui Jackie Robinson și Babe Ruth, iar din clasa a V-a am început să scormonesc după cărți nu doar pentru informații, dar și ca să mă leg emoțional de povești, de lumea unor cărți. Prin gimnaziu și liceu citeam multă fantasy și SF.

Dar între lumea despre care citeam și cea din fața mea, în Arizona, trăiam o disonanță semnificativă. Mai tîrziu aveam să aflu că alți cititori de literatură engleză din fostele colonii trăiesc ceva asemănător, cel puțin cei din țările africane. Pentru mine, trecerea la mister, la lumi alternative avea loc în păduri, peste apă, pe munte, într-o ploaie sau o ninsoare deosebit de puternică. Scriitoarea Chimamanda Ngozi Adichie a vorbit despre primele povești pe care le-a scris cînd era mică în Nigeria, povești despre copii care se jucau în zăpadă și adulți care se bucurau că a ieșit soarele. În deșertul sonoran trăiam într-o lipsă majoră a reperelor specifice evenimentelor însemnate despre care citeam. Uram deșertul. Nu dădeam doi bani pe copacii fără frunze, pe peisajul marțian cu apusurile despre care cei din Arizona vorbesc neîncetat. Pentru mine, această experiență confirmă forța teribilă pe care cărțile o au ca să definească și să creeze frumusețea. Trăiam partea negativă a acestei forțe, într-o frumusețe care era absentă și astfel nu era frumusețe. Cînd am crescut și am devenit independent, bineînțeles că relația mea cu deșertul s-a îmbunătățit.

La facultate, am studiat Litere, iar la masterat, literatura comparată și, în cele din urmă, am început să adun mai multe cărți, să-mi dau seama care sînt cele pe care vreau să le țin aproape. Dimensiunile lecturii în acea vreme s-au multiplicat. Dincolo de legătura personală cu cărțile, descopeream legăturile dintre cărți, dintre carte și istorie, dintre carte și politică – dialogurile acestea multiple și concomitente. Părea că am învățat din nou să citesc, că aș fi putut trăi o viață cu o singură carte, cu întreaga lume în jurul ei, sau că aș fi putut renaște în lumea înconjurătoare a fiecărei cărți pe care o deschideam. Felurile de-a citi și de-a înțelege s-au dovedit din ce în ce mai numeroase, deși unele erau corecte și altele greșite. Un astfel de amestec între varietate, certitudine și posibilitatea de-a crea o înțelegere nouă mi se pare în continuare o bogăție neegalată. Simt că am nevoie de varietate fără să se excludă certitudinea și de certitudine fără să se excludă creația.

Cărțile pe care vreau să le traduc sînt, de fapt, cărți pe care vreau să le citesc perfect, să le înțeleg la modul absolut. Sînt convins că nu voi reuși niciodată, dar cred că o traducere care conține varietatea sensurilor, certitudine și care oferă posibilitatea unei înțelegeri noi este una reușită. Și dacă citesc cartea meticulos, există măcar o șansă să îmi iasă bogată, așa cum era ea și în limba originară.

Cu toate acestea, nu vreau să citesc doar capodopere. Am citit un roman polițist de două ori, așa de mult mi-a plăcut. Fie o lectură ușoară, plăcută înaintea somnului, fie una care să mă rupă și să-mi schimbe viața, o carte pe noptieră îmi transmite o asigurare mică, dar deloc lipsită de importanță.

Andrew Davidson-Novosivschei este traducător și poet.

Foto: Ion Barbu