Porcul. Curat murdar?

Mai mult decît un animal, porcul a ajuns să fie, metonimic, un alt nume al cărnii. Porcul ilustrează optim, în mai mare măsură decît alte viețuitoare (cu excepția omului), „paradoxul cărnii”: înseamnă carnalitate, lăcomie (exces, poftă, voracitate), mocirlă – „porceală”, într-un cuvînt, dar și pîinea-carnea cea de toate zilele, hrana de sărbători obținută prin sacrificare rituală, care trimite la întrupare, la moarte și la Înviere.

Înnoroitul porc poate substitui cu onoare animale biblice mai respectabile: peștele și mielul. Sfînta Brigita a Irlandei hrănește mulțimile înfometate prefăcînd scoarța copacilor în slănină de porc (bacon). În Cina cea de taină a catedralei din Frankfurt, pe masă nu se află nici mielul, nici peştele, ci un cîrnat (de porc, firește); iar un vitraliu al catedralei St. Maria zur Wiese din Soest ni-i arată pe Iisus şi pe cei doisprezece Apostoli înfruptîndu-se cu jambon și cu căpăţînă de porc.

Porcul a ajuns să definească identități religioase: creștinii îl mănîncă, semiții – evreii și musulmanii – nu. Și totuși, nicăieri în Noul Testament porcul nu este vorbit de bine. Cu exemplul clasic al trimiterii duhurilor necurate în porci (necurați, la rîndul lor) și al unor versete devenite zicale, precum: „Nu daţi cele sfinte cîinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor” (Matei VII, 6) etc.

În Vechiul Testament și în Coran, porcul – din nou, necurat – e subiectul unei interdicții alimentare stricte, explicate sumar. Dar ceea ce poate părea un precept indiscutabil e pus de anumiți comentatori rabinici în legătură cu invazia romană. Porcul, susțin aceștia, ar fi animalul roman prin definiție: la propriu, întrucît romanii aduceau și creșteau porci pe oriunde se perindau – din nordul Europei pînă în Africa de Nord și în Levant –, și la figurat, soldatul roman fiind perceput ca un invadator brutal, lacom, distructiv, asimilabil porcului (sau mistrețului). În această cheie poate fi interpretat și Psalmul 79, ca metaforă a năvălirii romane care distruge vița-de-vie (aici, poporul ales): „Via din Egipt ai mutat-o; izgonit-ai neamuri şi ai răsădit-o pe ea. / Cale ai făcut înaintea ei […] / Pentru ce ai dărîmat gardul ei şi o culeg pe ea toţi cei ce trec pe cale? / A stricat-o pe ea mistreţul din pădure şi porcul sălbatic a păscut-o pe ea” (Psalmul 79, 9-14).

În plus, spun alte interpretări, atributul „necurat” ar putea fi o chestiune de traducere. Dacă „necurat” înseamnă pur și simplu „impur, blestemat, interzis”, de ce îi cere Dumnezeu lui Noe să ia în corabie animale curate și necurate deopotrivă? Alcuin, în secolul al VIII-lea, presupune că mundus („curat”) și imundus („necurat”) sînt mai degrabă figuri de stil care se referă la „util, folositor” și la „mai puțin util, nefolositor”.

În orice caz, argumentul „luminat-științific” potrivit căruia semiții evitau porcul din rațiuni de „sănătate publică” – la 45 de grade Celsius carnea de porc cade greu la stomac și se alterează rapid – nu se susține: descoperiri arheologice din prima jumătate a Epocii Fierului arată că porcii erau crescuți și consumați fără opreliști în climatul arid și fierbinte al orașele filistene.

Pe vremuri, porcul era un animal păros, mai degrabă suplu, cu picioare lungi. Abia în secolul al XVIII-lea, prin încrucișare cu o rasă chinezească, porcul a devenit așa cum îl știm astăzi: rozaliu, grăsun, cu peri rari și picioare scurte. China este, de altfel, patria celei mai vaste populații porcine din lume. Dar porcul chinez nu pare să fie nici pe departe la fel de dilematic și paradoxal ca acela din culturile monoteiste. E un membru deplin, perfect integrat în cultura chineză, un animal stimat, mîncat, cu un semn zodiacal propriu. Iar pictograma pentru „casă, familie, cămin” (jia) arată un „porc” (shi) cu un „acoperiș” (mián) deasupra.