Populiştii şi referendumul ca tehnică a democraţiei iluzorii
Apelul la referendum nu este o tehnică nouă de cîștigare a maselor. Populiștii au invocat întotdeauna referendumul ca instrument al democrației directe, o cale de exprimare nemediată a „poporului pur“ versus „elita coruptă“. Încurajînd exprimarea maselor prin plebiscit, populiștii se bucură de simpatie de masă. Discursul populist acuză instituțiile reprezentării, partidele și Parlamentul că sînt corupte: încrederea în democrația reprezentativă e slabă, vocea poporului suveran trebuie să se facă auzită prin referendum!
Curentul plebiscitar întreține în rîndul maselor iluzia că ar participa la luarea deciziilor. În Imperiul German de la sfîrșitul secolului al XIX-lea, miza sufragiului universal, pe care l-a susținut Cancelarul de Fier, conservatorul Otto von Bismarck, era aceea a atragerii clasei muncitoare de partea monarhiei. În România interbelică, Regele Carol al II lea a procedat similar cu alți lideri europeni care aplicaseră o conducere plebiscitară. În februarie 1938, Carol al II lea a proclamat o nouă Constituție bazată pe autoritatea regală. Pentru a arăta că decizia sa este susținută de întreaga națiune, Regele a obținut printr-un plebiscit aprobarea noii Constituții. Votul plebiscitar i a asigurat lui Carol o legitimitate de tip rațional-legal în condițiile instaurării unei dictaturi personale.
În Franța lui Napoleon al III-lea s-a introdus votul universal, a cărui natură plebiscitar-conservatoare a avut-o în vedere și Otto von Bismarck atunci cînd a introdus sufragiul universal, mai întîi în Constituția Federației din Germania de Nord, iar apoi în cea a nou constituitului Imperiu German. În aparență favorizate printr-o posibilitate formală de a participa la luarea deciziilor, păturile largi pauperizate dobîndeau un tip de influență care compensa politic absența egalității de șanse din domeniul economic.
După dictatura regală a lui Carol al II-lea, după dictatura antonesciană, regimul național-comunist și cultul personalității al lui Nicolae Ceaușescu au continuat procesul de personalizare a puterii politice în România. Alegerea directă a președintelui după 1990 conferă șefului statului român cea mai mare legitimitate a unui om politic, în contrast cu lipsa de încredere a românilor în partide. Potrivit art. 90 din Constituția României, Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional. Dreptul de dizolvare a Parlamentului (art. 89) și posibilitatea de a cenzura Parlamentul prin recursul la referendumul prezidențial pe probleme de interes național (art. 90) par a fi instrumentele unei Președinții puternice.
Președintele poate face apel la referendum pentru a regla situațiile conflictuale dintre instituții. Fostul președinte Traian Băsescu a inițiat în noiembrie 2007 un referendum pe tema legii electorale. Cetățenilor li s-a cerut să se pronunțe pentru sau împotriva introducerii sistemului electoral majoritar în două tururi, pentru înlocuirea sistemului proporțional de alegere a parlamentarilor cu unul asemănător cu cel în care este votat președintele. Referendumul inițiat de președintele României este însă pur consultativ (art. 90), nu imperativ sau legislativ, astfel că Parlamentul nu e obligat să transforme într-o lege rezultatul dat de națiunea chemată să răspundă întrebării de pe buletinul de vot. În ciuda rezultatului, Parlamentul nu a adoptat un sistem majoritar de alegere a parlamentarilor, ci mai degrabă unul mixt, de atribuire, chiar dacă pentru o vreme alegerile parlamentare s-au desfășurat în circusmcripții uninominale.
„Amănuntul“ istoric semnificativ este că primele alegeri din România pentru Parlamentul European s-au desfășurat pe 25 noiembrie 2007 simultan cu votul pentru referendumul inițiat de Băsescu. Manevra electorală a reușit, deoarece românii au fost stimulați să participe la alegerile europarlamentare, care nu stîrneau un mare entuziasm, printr-o campanie suprapusă cu cea pentru referendumul în care partidul președintelui – Partidul Democrat – acuza membrii celorlalte formațiuni politice că ajung în Parlament datorită listelor de partid, etichetîndu-i pe acei aleși drept „listaci“.
Povestea s-a repetat cîțiva ani mai tîrziu, la alegerile prezidențiale din 29 noiembrie 2009, cînd Băsescu s-a folosit electoral de referendumul prin care propunea introducerea unicameralismului și reducerea numărului de parlamentari la 300. Candidatul în funcție, Traian Băsescu, a apărut simultan pe două afișe electorale, pentru prezidențiale și pentru referendum. Mesajul prezidențial: „Băsescu luptă pentru tine“ și „Adevărata majoritate sînteți voi!“ Sloganul pentru referendum: „De ce le e frică, nu scapă!“
În contextul suspendărilor lui Băsescu de către Parlament (în mai 2007 și iulie 2012), curentul prezidențialist a propus o întărire a puterii președintelui României prin modificarea Constituției. Propunerea suna astfel: în cazul în care președintele suspendat de către Parlament este reconfirmat în funcție prin referendumul popular, atunci Parlamentul care a votat suspendarea președintelui să fie dizolvat. Propunerea a fost treptat abandonată.
Tabăra adversă parlamentaristă a reușit să modifice între timp cvorumul de prezență pentru validarea referendumului de suspendare a președintelui coborîndu-l de la 50% plus 1 la 30% din alegătorii înscriși pe liste. Asta după ce ultimul referendum de demitere a lui Băsescu fusese invalidat pentru că s-au prezentat la urne doar 46% din alegători, deși cei prezenți s-au exprimat covîrșitor în favoarea demiterii.
Cel mai mare partid politic, Partidul Social-Democrat, nu a mai cîștigat alegerile prezidențiale de la Ion Iliescu încoace și tot dă semnale că imaginează o Românie în care Parlamentul să aleagă președintele țării, iar rolul președintelui să fie unul decorativ. Pentru o asemenea schimbare este nevoie însă de un referendum care să amendeze Constituția.
Amendarea Constituției e un subiect de actualitate, iar pretextul este referendumul cerut de Coaliția pentru Familie pentru modificarea art. 48 cu privire la definirea familiei tradiționale, astfel încît „familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între un bărbat şi o femeie“ și nu (mai) este „căsătoria liber consimţită între soţi“. Cu o populație majoritar religioasă și conservatoare, rezultatul referendumului pentru familia tradițională este previzibil.
Nu ar fi prima oară cînd Constituția României ar fi amendată prin referendum, iar alegătorii ar merge la vot avînd în minte un alt motiv decît cel semnificativ pentru politicieni. Amendarea Constituției din 2003 a avut ca miză majoră introducerea articolului 148 – integrarea în Uniunea Europeană, care stipulează, la al. 2, „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale UE şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne“. Asta în vreme ce propaganda în favoarea revizuirii Constituției a redus dezbaterea la o temă pe placul publicului larg la acea dată: desființarea serviciului militar obligatoriu.
În contextul în care astăzi majoritatea PSD-ALDE trimite la Preşedinţie, spre promulgare, legile care ar afecta independenţa Justiţiei, preşedintele Klaus Iohannis ar putea emite decretul privind organizarea unui referendum. „Continuarea luptei anticorupție“ e destul de populară și mediatizată încît răspunsul să fie favorabil inițiativei președintelui, iar presiunea publică pe Parlament ar fi uriașă. Este însă tema aceasta atît de sensibilă pentru mase încît să mobilizeze un număr suficient de români care să valideze referendumul? 30% din alegători, respectiv 5,5 milioane de români, ar trebui să se prezinte la vot pentru ca referendumul prezidențial să fie validat. Deocamdată, în imaginarul colectiv, promisiunile religioase și discursul Bisericii par mai digerabile decît abstractul Legii sau al drepturilor „fundamentale“ ale omului și ale cetățeanului.
Antonio Momoc este conferențiar univ., specialist în comunicare. Cea mai recentă carte: Comunicarea 2.0, New media, participare și populism, Adenium, 2014.