Populismul dăunează grav mediului înconjurător

Schimbările climatice sînt o realitate. Nici cei mai vehemenți negaționiști climatici nu mai contestă încălzirea globală, mulțumindu-se să-i relativizeze efectele ori să respingă urgența unei acțiuni de limitare a fenomenului. Undeva la mijloc mai există o categorie care acceptă că ne confruntăm cu un dezastru, dar vede în catastrofă un rău necesar, un preț pe care îl plătim în schimbul avantajelor unei vieți confortabile și al dezvoltării industriale. Dacă problemele de mediu sînt mai vechi, angajamentul politic pentru a le rezolva e de dată recentă: cum putem menaja clima, cum putem opri ori chiar inversa tendința de încălzire globală, menținînd în același timp ritmul dezvoltării și competitivitatea economică? Răspunsul cel mai simplu e expedierea oricărei acțiuni: economia e mai importantă ca ecologia. Reprezentantul „exemplar“ al acestei abordări e Donald Trump. Care refuză adoptarea unor politici de mediu bazîndu-se pe două tipuri de argumente. Primul derivă chiar din sloganul populist pe care și-a întemeiat cariera politică: „America first!“. Al doilea e un soi de whataboutism aplicat în geopolitică: dacă China nu își reduce amprenta de carbon, SUA de ce ar face eforturi care le-ar costa în competiția globală? Abandonarea acordului climatic de la Paris merge exact pe această logică. Populismul dăunează grav mediului înconjurător.

În Europa, unde chiar și unele dintre partidele din mainstream au preluat teme legate de mediu, încălzirea globală e văzută ca o provocare care necesită un răspuns urgent. Reflecții există și la nivelul statelor, și la Bruxelles. Soluțiile se lasă încă așteptate. O primă dificultate ține chiar de modul în care s-a configurat acest curent politic relativ nou. Verzii vin în urma și în trena unor mișcări civice ecologice. Mai întîi a fost activismul, partidul a venit de-abia mai tîrziu, inspirîndu-se din mișcările de mediu, unele foarte romantice, altele pragmatice și violente. Această descendență conferă Verzilor de azi atît tăria, cît și slăbiciunea. Partidele ecologiste au o voce puternică pentru că sînt radicale, dar adesea nu reușesc nici să furnizeze soluțiile raționale, nici să găsească formule de compromis pe scena politicii reale. Sînt anticapitalism, antiliberalism, antisistem, dar au ajuns suficient de reprezentative și de relevante încît să participe la „sistem“. Dacă vor reuși să depășească logica activist-civică în care s-au format și să intre în logica de reprezentare politică, ar putea să schimbe măcar parțial orientarea acțiunii politice. Dar asta înseamnă și abandonarea aurei romantice…

Problema, spun politicienii pragmatici, e legată de costuri: în economia reală, ecologia nu se compensează, eforturile de investiție, adesea semnificative, nu pot fi recuperate. Conformarea la norme de mediu mai severe presupune constrîngeri și investiții a căror rentabilitate este adesea scăzută. Sau o scădere a productivității, cu costurile sociale aferente. Sau riscuri în raport cu pierderea unor piețe. Etc. Există însă și perspective mai optimiste. Da, constrîngerile generate de politicile de mediu pot genera o creștere a costurilor de producție, dar respectarea unor reglementări mai stricte pune în mișcare energii creative neexplorate. Astfel, progresul e asigurat de inovație: ameliorarea procesului de producție, descoperirea unor materiale noi, reducerea deșeurilor, reciclarea, descoperirea unor piețe pentru produsele secundare etc. Întrebarea sensibilă e de unde ar trebui să pornească tranziția ecologică: de la stat sau de la companii? De la cei care reglementează sau de la „piață“?

Chestiunea cea mai arzătoare rămîne energia. Cea bazată pe cărbune e poluantă și, pentru a atinge țintele în ceea ce privește emisiile de carbon, trebuie înlocuită. Energia atomică e relativ curată în timpul exploatării, e ieftină odată ce reactorul a fost pus în funcțiune, e disponibilă în cantități mari, dar produce deșeuri radioactive, extrem de periculoase chiar și pe termen lung și, în plus, vine cu riscuri. Energia regenerabilă? E prea puțin pentru a alimenta o industrie energofagă (cum e cea a Germaniei, de pildă). Soluția e, evident, un mix între cele trei tipuri de energie, dar resursele nu sînt repartizate în mod unitar pe glob, la fel cum și nevoile sînt diferite. Doar planeta e una singură. Și, oricare ar fi sursa poluării, dezastrul se globalizează. Cît timp oamenii politici discută despre oportunitatea politicilor climatice și despre soluții concrete, temperatura crește… Începi să-i înțelegi pe activiștii care spun, pe un ton fatalist, că dezbaterea e o scuză ca să nu faci nimic.