Ponticele. Despre modernitate ca exil
Tot nu știm motivul pentru care, în anul 8 al erei noastre, Octavian Augustus a decis să-l relege pe Ovidiu în îndepărtatul Tomis. Pedeapsă aspră, totuși cu ceva înlesniri – poetul avea dreptul să ia cu el sclavi, iar exilul nu era însoțit și de confiscarea averii, cum se întîmpla de regulă în cele mai multe cazuri. Ovidiu avea la acea vreme 52 de ani, era acceptat cvasiunanim drept poetul cel mai mare al celui mai mare imperiu al vremii – statut care dă seama și de șocul cu care a fost primită vestea, și de micile înlesniri care i-au fost îngăduite doctissimului poet.
Nici nu prea are importanță faptul că nu știm motivul; cert e că nu ține doar de poezia lui erotică din Ars amandi, Ars amatoria, Medicamina faciei, Remedia amoris, prea libertină pentru moravurile severe pe care Augustus urmărea cu îndîrjire – și cu ipocrizie personală – să le reinstituie. Ovidiu însuși spune în Tristele: „Perdiderint cum me duo crimina, carmen et error“. Două au fost, așadar, crimele care l-au pierdut – carmen et error, poezia și încă o greșeală, despre care nu știm cu precizie care va fi fost: coruperea Iuliei, fiica lui Augustus, spun unii; înlesnirea desfrîului Iuliei, în particular, și a desfrîului Romei, în general, spun alții; ba chiar se vorbește despre un act de voyeurism involuntar, în care poetul a surprins-o goală în baie pe soția lui Augustus, Livia, sau pe aceeași Iulie – Ovidiu face într-un alt poem din Tristia o aluzie la o situație mitologică similară. O error întru totul opacă, plus o carmen cît se poate de transparentă în seducția ei frivolă și strălucitoare – iată, așadar, cele două crimina ale lui Ovidiu.
Pe corăbiile care-l poartă la Tomis pe trei mări (Adriatică, Ionică, Egee), Ovidiu se așterne de îndată pe scris, compunînd primele Triste cu o rîvnă ce se va dovedi înșelătoare – fiindcă, în deceniul pe care-l va mai avea de trăit în orașul de la Pontul Euxin, poetul latin va mai scrie destul de puțin – Tristele și Ponticele fiind, practic, singurele capodopere reale pe care le mai produce. Însă, deși volumul textual reprezentat de cele două cicluri de poeme este relativ redus, mai ales prin comparație cu monumentele majore ale scrisului lui anterior (Metamorfozele înainte de toate, dar și Heroidele, dar și Fastele neîncheiate, dar și tragedia Medeea, pierdută azi, pe lîngă amplul corpus al poeziei lirice), dîra lăsată de ele în conștiința culturală europeană este enormă – nu doar că ele inițiază ceea ce, în mileniile următoare, se va chema „poezia exilului“, nu doar că sînt, așadar, punctul origo al acestui mod al lirei, dar devin arhetipul lui indepasabil. Practic, nu există imagine culturală a exilului mai puternică decît cea reprezentată de Ovidiu. Grație Ponticelor , el a devenit le chef de file european al acestei uriașe tradiții.
Pentru a înțelege mai bine ce performanță enormă înseamnă acest lucru, se cade să ne amintim că, pînă la Ovidiu, poezia latină nu presupunea în nici un fel inițierea unei filiații, ci continuarea benevolă a uneia sau a alteia. Practic, istoria poeziei latine e un enorm cento intertextual, în care fiecare autor se așeza de bunăvoie în siajul unui antecesor – iar calitatea lui poetică se vădea nu în inovația față de acela, ci în fidelitatea exercițiului de continuitate. Latinii au făcut asta mai întîi cu grecii – poeții lor erau, pe rînd, ba un nou Homer, ba un nou Eschil, ba un nou Euripide, pînă cînd tradiția lor a devenit suficient de consistentă pentru a se putea continua, așa-zicînd, pe ei înșiși.
Nici măcar Vergiliu nu a încercat ruperea cu tradiția, și cu atît mai puțin instituirea unei noi filiații; efortul lui a fost tot unul de renovatio, și în nici un caz unul de instauratio. Nu a făcut-o, fiindcă pentru latini garanția posterității era dată de această înseriere voluntară într-o tradiție cît mai nobilă și, mai ales, cît mai uzitată didactic. Poeții care nu intrau în canonul didactic, oricît de mari, riscau să fie uitați – au fost la un pas de aceasta, știm acum, autori canonici de-a binelea, precum Petronius, Catullus și Lucrețiu, atunci cînd canonul didactic i-a exclus.
Exilul a fost, pentru Ovidiu, prilejul involuntar al unei astfel de instauratio. A devenit prin Pontice, mai degrabă fără voia lui, cauza primă și imaginea eternă a unei poezii a exilului, a înstrăinării, a despărțirii brutale și definitive de un topos originar și paradiziac. E drept, Ovidiu încercase la începuturile lui lirice, în poezia erotică, o anume inovare în raport cu tradiția – în Ars amatoria, pentru întîia oară în istoria poeziei latine, un mare poet cînta programatic nu atît marile doamne ale curții, nici măcar curtezanele de lux, ci de-a dreptul fetele și femeile plebei, declarîndu-se poet al celor săraci, fiindcă pe ei îi iubește: „Pauperibus vates ego sum, quia pauper amavi“. (Acest quia pauper amavi va fi preluat peste nouăsprezece secole, ca titlu al unui important ciclu de poeme din 1919, de către Ezra Pound – în pseudotraducerile lui din Girart Bornello, Guilhem de Peitieu, Cerclamon și alți trubaduri și jongleri, de asemenea rapsozi și practicanți ai unei iubiri a marginalilor.)
S-a spus că această inovație a lui Ovidiu îl singulariza printre ceilalți poeți latini, ba chiar că îl radicaliza față de establishment -ul politic al vremii, al cărui amor curtenesc alegea să îl ignore. Și că, probabil, chiar de aici i s-a tras exilarea lui de către Augustus. E, aceasta, mai degrabă o fraudă pioasă, o încercare de idealizare a figurii lui Ovidiu; fiindcă, în fapt, el juca la două capete, cîntînd pe de o parte erotica pauperilor și marginalilor, e drept, dar neomițînd pe de alta să îl măgulească pe Augustus, în spiritul tradiției poeziei latine, ba chiar cu exces de zel – precum în finalul Metamorfozelor , de pildă, unde îl compară de-a dreptul cu Jupiter. Adevărul e că această inovație a lui Ovidiu, fără doar și poate importantă, e totuși strict locală, și nu vine să elimine o tradiție și să instaureze o alta, ci doar să o facă mai sofisticată pe cea anterioară.
Însă Ponticele – ei bine, ele chiar sînt o astfel de instauratio radicală. Odată cu ele începe marea poezie europeană a exilului; și, exact prin această ilustrare a unei separații brutale petrecute în miezul ființei, în miezul umanului, ele sînt fără doar și poate cea mai modernă secțiune a poeziei lui Ovidiu. Într-un anume sens, modernitatea (care e un exil) e prefigurată întîia oară în aceste Pontice. Dovadă empirică e faptul că citim Metamorfozele ca pe un basm enorm, delectabil peste poate, imaginativ, policolor, dar fără vreo legătură posibilă cu viața noastră; însă Ponticele le citim întotdeauna cu participare, afectivă și intelectuală deopotrivă, fiindcă ele vorbesc aproape deslușit și despre exilul nostru de ființe moderne, căzute dintr-un paradis pe care, deși nu l-am văzut niciodată, nu-l putem uita.
Ovidiu – el, da, și-a văzut paradisul. Zi de zi, vreme de jumătate de secol. Citindu-i Ponticele, cu duioșie frisonată și compătimitoare, nu putem să nu-l invidiem pentru asta. O invidie feroce și iubitoare, desigur – fiindcă și noi, bieți moderni, quia pauper amavi.
Radu Vancu este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Elegie pentru uman. O critică a modernității poetice de la Pound la Cărtărescu, Humanitas, 2016.