Pomana

La mine în sat, după un număr clar precizat de săptămîni, luni sau ani, fiecărui om trecut în lumea celor drepți i se organiza o pomană. Era o masă întinsă cel mai adesea în curtea familiei, care evoca în acest fel tăcut pierderea unui membru. Evenimentul genera un fel de așteptare încordată. Oamenii vorbeau înainte cu cîteva zile despre asta. Unii știau exact care este perioada pentru care se face pomana. Nu știu dacă erau mai apropiați de familia respectivă sau pur și simplu ținuseră o socoteală a zilelor, lunilor sau anilor. Ei spuneau, fără a permite să fie contraziși, că „i se face” de șase săptămîni sau de patru luni. Oamenii se pregăteau pentru eveniment. Se punea la o parte o cămașă curată sau, pur și simplu, bărbații își aminteau că trebuie să se tundă sau să se bărbierească. Știau că vor merge la pomană și oricum ar fi trebuit să facă asta, altfel nu ar fi scăpat de gura nevestelor. Nici noi, copiii, nu eram exceptați. Trebuia să fim mai cuminți și să nu murdărim toate hainele pentru a avea un lucru „bun” de îmbrăcat la pomană. Aveam emoții. Urma să fim parte la un eveniment împreună cu oameni mari și asta nu se întîmpla des. Pe la nunți sau pe la pomeni, dar cam atît. În dimineața aceea, bunica mea îmi spunea mereu că trebuie să fiu cuminte și să stau „pe lîngă casă” pentru că în acea zi va trebui să mergem la pomană.

Pregătirile începeau cu noaptea în cap. În dimineața respectivă, familia gazdă se trezea de noapte și se pregătea de ceea ce avea să urmeze. Se sacrificau păsările, se aducea pîinea de la brutărie și începeau pregătirile. Totul se întîmpla în curte, într-un loc mai ferit de privirile viitorilor oaspeți. Vecinii erau chemați în ajutor și toată lumea trebăluia orientîndu-se după semnele sau sfaturile unuia mai bătrîn care „știa rostul” și obiceiurile. Peste vorba lui nu se trecea. Ardeau focuri mai multe sub tot felul de oale fabuloase de diferite mărimi. Într-una se afla viitoarea ciorbă, în alta eterna varză „de pomană” și tot așa. „Alergătorii”, pentru că ăsta este numele pe care și-l luau vecinii care ajutau, aveau grijă ca focul să nu se stingă niciodată și pregătirea mîncării să fie așa cum trebuie. Privindu-i din afară, păreau a fi un grup de oameni beți care se mișcă haotic, în lumina slabă a dimineții care încă nu venise. Lumina focurilor, care bătea de jos în sus, proiecta pe obiecte niște umbre fantastice, mult exagerate în raport cu corpurile slabe și chircite de ani și de griji ale acestor oameni. Păreau a fi niște fantome care dansează după o muzică tăcută, numai de urechile lor auzită și numai de mintea lor înțeleasă.

Cînd veneau zorii zilei totul trebuia să fie gata, pentru că urma alt ritual, cel al așezării mesei. Masa era de fapt o înșiruire de mese mai mici, rotunde, ale căror picioare nu erau mai înalte de 50 de centimetri. Cine nu a mîncat la această masă a bunicilor săi nu știe adevăratul gust al României. Aveau trei picioare, iar în jurul lor se așezau membrii familiei, pe scăunele de aceeași înălțime și cu același număr de picioare. Aceste mese și scaune erau adunate de pe toată ulița și alcătuiau împreună masa cea mare și lungă la care avea loc pomana. „Alergătorii” mergeau din casă în casă și le luau. Veneau cu ele deasupra capului, ca și cum ar fi dorit să se apere de o ploaie care nu exista. Copiii cărau scaunele și tot felul de alte lucruri necesare familiei respective pentru pomană. Se împrumutau de la vecini nu numai mese, dar și castroane sau farfurii de pămînt, linguri sau furculițe. Nimeni nu era pregătit pentru o masă de o așa de mare anvergură, așa încît toată lumea sărea în ajutor. Șirul de mese cu trei picioare era mereu închis de către „masa popii”. De data asta vorbim de o masă înaltă, scoasă din cine știe care „odaie de la drum”. La ea se așezau cîteva scaune cu spătar, destinate preotului și însoțitorilor săi. Pe mese se așezau deja cunoscutele coli albastre de împachetat. Așezarea mesei era ceva simplu. În mijloc, din loc în loc se puneau castroane mari în care se va turna ciorba. Lîngă ele furculițe și linguri pentru patru persoane. Pentru că atîția oameni erau destinați să mănînce dintr-un castron. Se aducea pîinea feliată. Nu existau pahare pe masă, pentru că băuturile se serveau simplu, „peste umărul” meseanului.

Momentul în care venea preotul era solemn. Era întîmpinat de la intrarea în curte de către gazde. Pășea agale, ca și cum ar fi mers împotriva timpului. Fără prea multe discuții, după ce cerea cîteva lucruri, începea slujba. Nu înțelegeam niciodată ce spune, ce cîntă. Era un fel de bolborosit solemn. Nici azi nu știu dacă așa trebuia să slujească sau pur și simplu preotul copilăriei mele nu știa textele pe dinafară. Dădea ocol meselor, binecuvînta bucatele și umplea tot locul de mirosul tămîii. Oamenii prezenți ascultau cu atenție slujba și din cînd în cînd, cînd îl vedeau pe preot că face semnul crucii, se închinau și ei larg, spunînd cîteva cuvinte care-l invocau pe Dumnezeu. La final, primeau permisiunea să se așeze. Se înghesuiau la mesele scunde, iar bărbații își descopereau cu atenție capul. „Alergătorii” serveau ciorba grăbiți pentru că „nu este bine să aștepte oamenii”. Mîncau patru oameni dintr-un castron. Întindeau lingurile cu atenție, ca și cum ar fi dorit să nu-i deranjeze pe ceilalți. Nu luau carne pînă cînd nu se isprăvea zeama. Mîncau fără să se grăbească și fără să vorbească. Mîncatul în comun din castron era un ritual special. Nimeni nu se grăbea și nimeni nu țintea bucata mai mare. Doi dintre bărbații apropiați familiei își luau sarcina de a aduce țuica la masă. Aveau în mînă un păhărel mic și o sticlă cu țuică și fiecare pe partea sa de masă trecea pe la fiecare oaspete. Îl striga pe nume, uneori îl bătea pe umăr și-i spunea să servească o țuică în memoria celui pomenit. Omul se întrerupea din mîncat, lua paharul cu alcool și-l dădea peste cap. Țuica se bea dintr-o înghițitură. Paharul era înapoiat și cel care servea mergea mai departe, repetînd ritualul adresării. La „felul doi”, ritualul se repeta, numai că de data asta paharul era mai mare și conținea vin. Îl beau cu sete, tot dintr-o înghițitură. La sfîrșit erau aduse pe masă bucăți mari de cozonac proaspăt care erau puse pe farfurii, din loc în loc. Îmi amintesc ce bun putea fi acel cozonac. Nu am regăsit niciodată gustul lui. Mai ales copiii se grăbeau să pună mîna. Băgam în gură repeziți, dar ne umpleam și buzunarele. Eram niște veritabili, dar nevinovați hoți de cozonac.

Numai preotul, la masa din capul mesei, avea privilegiul de a avea țuică și vin la discreție, de a mînca din farfurii separate fiecare fel de mîncare. Masa popii era clar una privilegiată. Și preotul profita de asta. Preotul copilăriei mele era un gurmand și țîrcovnicul său era un alcoolic. La aceea masă se vorbea mai tare, ca și cum ar fi dorit să audă toată lumea ce spune și să-i laude cunoștințele religioase, dar și de cultură generală. Era un fel ostentativ de a se purta, acesta al preotului din sat. El nu era numai trimisul lui Dumnezeu pe pămînt, el era chiar Dumnezeu. Era acolo, în lumea despre care vorbesc, un infinit respect față de preot, pentru că el era părintele, sfătuitorul, judecătorul. Nimeni nu trecea peste cuvîntul său. Reprezenta legea divină, dar și pe cea a oamenilor.

Masa nu dura mult, pentru că „nu puteai să te faci de rîs, să creadă lumea că ești nemîncat”. Se ridicau de la masă, așa cum se așezaseră, făcîndu-și o cruce largă prin care mulțumeau lui Dumnezeu pentru bucate. Își luau la revedere și mergeau liniștiți spre casă, cel mai adesea comentînd asupra bucatelor, ca și cum s-ar fi întors de la un ospăț împărătesc. Bărbații erau mai veseli, pentru că ei nu refuzau niciodată paharele de țuică și vin. Vecinii și cei mai apropiați rămîneau mai mult. Era momentul de sfîrșit, cînd chiar și „alergătorii”, după o zi de muncă, se așezau să mănînce. Puținii rămași se strîngeau în jurul mesei popii și vorbeau verzi și uscate. Niciodată nu vorbeau politică. Ăsta era un subiect interzis. Puținii consăteni care mai discutau politică la birtul din sat nu făceau niciodată asta la pomană. Preotul își continua explicațiile savante despre nimic. Pentru că nu spunea nimic și nu purta nici un dialog cu nimeni. Roșu în obraji, pur și simplu vorbea și oamenii îl ascultau cu evlavie, ca și cum ceea ce spunea atunci ar fi fost o continuare a slujbei. Discuțiile despre pomană continuau și în zilele următoare, ca un ecou, așa cum merita un eveniment de o asemenea anvergură. Se vorbea despre băutură, bucate și despre gazde. Se făceau comparații cu alte pomeni și se trăgeau concluzii. Gazda se bucura mereu de vorbele bune și nu se întrista niciodată de alte vorbe. Știa că nimeni nu vorbea cu răutate. Și nimeni nu vorbea așa.

Am trăit mult timp între ei și nu i-am auzit niciodată pe acești oameni vorbind despre bogăție sau despre sărăcie. Pentru a-l desemna pe cel mai bogat ca ei, spuneau despre el că este mai „răsărit” sau că familia cutare sau cutare este mai „răsărită”. Pur și simplu, munceau și trăiau. Erau parte a unui infinit ciclu al vieții și al morții pe care-l respectau cu sfințenie. De fapt, nu munceau. Trudeau. Adică munceau din greu din zori și pînă seara pentru a putea trăi. Poate că din cauza acestui efort zilnic li se așternea cu timpul pe față un fel de liniște. Aveau o curățenie și o detașare pe care nu le-am mai regăsit oricît am umblat ulterior printre oameni. Erau oameni simpli care trăiau în respect față de semenii lor și față de tot ceea ce îi înconjura. Pur și simplu, îmi este dor de ei.

Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Pe patul lui Procust. Reflecții despre construcția socială postdecembristă, Editura Institutul European, 2018.