Pom urban, traistă rurală

La oraş nu mai ai unde să te ascunzi de ele. Cum ieşi din bloc, dintr-o parte, de la un geam, îţi rînjeşte o omega ceramidă. De pe un panou enorm îţi face cu ochiul un acid hialoronic. Laşi privirea în jos, încercînd să eviţi contactul vizual, dar şi aşa, în privirea periferică se va contura un xylitol, pornit pe urmele tale alături de un bifidus esensis şi de particulele inteligente din detergenţi. Grăbeşti pasul, însă în peisajul citadin ele se mişcă mult mai rapid ca tine, ajung să te împresoare, să te sufoce. Sucuri, enzime, L-Carnitine, mîncare de cîini, mîncare de oameni, brînzeturi, mezeluri, supe deshidratate - ca la mama acasă -, creme de faţă care întineresc, creme de dinţi care albesc, creme de ghete care înnegresc, SPF-8, acid folic... La sat însă e încă linişte, reclama n-a pătruns deocamdată atît de agresiv. Oamenii nu sînt aici atît de vînaţi de vînzătorii de iluzii, nu sînt atît de dornici să creadă fără să atingă. În primul rînd pentru că la sat nu există bani de aruncat pe promisiuni, iar traiul de dintotdeauna, obiceiurile şi mentalitatea nu se schimbă cu una cu două, şi în nici un caz doar pentru că spun unii (sau unele) la TV că le va fi mai bine dacă şi-ar uşura buzunarul. Peisajul comercial rural începe aşadar cu cîteva magazine mixte, dughene deschise de obicei de săteanul bogat şi cu iniţiativă, în care se găsesc ceva haine, pufuleţi, ciocolată (din cea mai ieftină), detergent de rufe, ţigări şi băuturi "cu bule". Din cînd în cînd, pe rafturi mai există şi cîte o şampanie prăfuită. Cele cîteva afişe publiciare sînt vechi şi decolorate, lipite mai degrabă pe post de decoraţiuni interioare. Se face reclamă mai mult la bere sau băuturi carbo-gazoase, nicidecum la fandoseli urbane ca absorbante, demachiante, creme de întinerit faţa etc. Cosmeticele au rămas cele naturale - laptele, mierea, plantele medicinale fiind încă folosite cu toată încrederea. Aici femeile n-au încredere în chimicale cu nume ciudate şi greu de pronunţat. Apoi se mai spune şi că toate acele creme cosmetice complicate sînt mai mult pentru obrajii orăşencelor, chinuiţi de poluare, nicidecum pentru ai lor. Despre mîncare, cam la fel. Nu poţi vinde grădinarului castraveţi, pentru că sătenii cunosc exact ce înseamnă calitatea, cît ar trebui să coste, cum ar trebui să arate şi cum să fie gustul. Singurele lucruri pe care le mai cumpără totuşi de la magazinele mixte sînt ciocolata şi băuturile cu bule. Pentru că apă plată beau şi gratis de la fîntîna din curte. Dar nu le cumpără la îndemnul reclamelor, ci doar pentru că sînt anumite lucruri pe care n-au cum să le "facă" în casă. Cu toate astea, păţanii publicitare există şi pe aici. Într-un sat pe lîngă Braşov mi s-a spus mai demult "povestea cu cafeaua", de către un localnic, nea Petre. Îndemnat de reclamele de la televizor, şi-a luat mai demult, de ziua de naştere, un pliculeţ de capuccino, să se simtă şi el, o dată, domn de la oraş. A scos ceaşca preferată (din setul bunicii ), a fiert apa, a turnat - ca în reclamă - peste praful cafeniu, a amestecat, tot aşteptînd spuma aia groasă pe care o făcea la televizor. Şi freca, freca, după cinci minute de amestecat încontinuu, miracolul tot nu se producea. Şi-a zis: "o fi stricat". Şi, brusc, s-a enervat. S-a dus imediat la Magazinul Mixt, singurul magazin din tot satul. S-a luat de doamna Angela, vecina lui, dar şi de proprietăreasă magazinului, că le vinde lucruri deja expirate. Dna Angela s-a speriat, i-a spus că ea nu face de-alde astea, că le-a luat de la Carrefour la începutul săptămînii, că ea nu-şi sabotează afacerea cu bună ştiinţă şi că, pînă la urmă, el trebuie că e de vină că nu citeşte instrucţiunile ca lumea. Şi-a zis atunci: o avea dna Angela dreptate. Că într-adevăr, pe etichetă spunea să nu fierbi apa, ci doar s-o încălzeşti uşor. Abia la al treilea pliculeţ de capuccino a fost convins că, de fapt, nu sînt nici el, dar nici dna Angela de vină, ci doar publicitatea asta care e mai mult praf în ochi. Îţi promite marea cu sarea, dar te lasă pînă la urmă să cazi în baltă. Şi cu banii luaţi. Toate astea s-au întîmplat însă în urmă cu cîţiva ani. Acum sătenii nu mai cred în miracolul detergentului care dintr-o picătură face lună o casă întreagă şi nici în praful de capuccino care face o spumă de cinci degete. Cred că ciocolata scumpă e mai bună, dar se mulţumesc şi cu una autohtonă că doar tot ciocolată e. Deşi mulţi preferă o plăcintă bună făcută în casă. De cîţiva ani însă, există şi reversul medaliei, un fel de "satul contraatacă". Pentru că, dacă nu te lauzi, nimeni nu te vede, reclamele au început şi din partea ruralului spre urban. Dacă se întîmplă să aibă vreo mîndrie locală (cum ar fi ceapa roşie din Mihai Viteazu - pe lîngă Cluj, sau castanele din Topeşti - lîngă Tismana) o promovează peste tot, trăgînd toate foloasele materiale - indirecte, prin trezirea apetitului turistic, şi directe, prin comercializare. Şi, vorbind de comerţ, cum Internetul nu mai e demult o necunoscută la sate, din ce în ce mai mulţi producători agricoli au început să-şi promoveze produsele pe site-uri. Cum sună aceste reclame? Deocamdată simplu şi onest: "Vînd cartofi albi, mari"; "Vînd 6 tone de varză de Buzău"; "Vînd brînză de oaie, calitate superioară, grasă sau mai veche, preţ negociabil" (anunţuri de pe www.anunturi-agricultura.ro). Dar genul acesta de reclamă autentică se poate face, în primul rînd, doar dacă se doreşte transparenţa, atît vînzătorul, cît şi cumpărătorul să ştie despre ce e vorba, în al doilea rînd, cînd există încă produse care se pot vinde doar prin calităţile lor care nu mai au nevoie de adaosuri abracadabranteşti. Bineînţeles, totul e la început, şi nimeni nu garantează că în cîţiva ani (avînd în vedere disperarea publicistică) nu se vor comercializa şi cartofi albi cu xylitol sau varză roz cu acid hialoronic.