Politician cu dileme?
Să te gîndeşti dacă politicienii au dileme e un exerciţiu riscant. Primul impuls e să te miri de gîndul care ţi-a venit. Politician cu dileme? Cînd să aibă timp de pierdut cu dileme? El, ales de popor sau numit de partid, e un hotărît care ia decizii clare, ferme, fără ezitări. Profilul unui politician de succes nu are nici o legătură cu dilemele, nici cu îndoiala sau cu întrebările. El ştie! Ce are de făcut, ce spune, încotro duce comunitatea, pe cine trebuie să acuze sau pe cine trebuie să salveze. Dilemele sînt pierdere de timp. În viaţă trebuie să ştii ce vrei, îţi spun cei mari. Dâapoi în politică! Şi cu toate astea, pe unii politicieni dilemele i-au salvat. Dar sînt prea puţine cazurile ca să fie un trend. Ar trebui însă să fie un must-have. Cea mai cunoscută dilemă în politica ultimilor patru ani a fost cea a candidatului Alianţei D.A. la Preşedinţia ţării, din campania 2004. Se spune că dilema lui a făcut diferenţa între el şi celălalt candidat. Faptul că Traian Băsescu s-a întrebat de ce poporul român, care a ieşit în stradă să îl dea jos pe comunistul de Ceauşescu, se află în situaţia de a alege între doi foşti comunişti - Traian Băsescu sau Adrian Nastase -, i-a adus procentele salvatoare. Cei care s-au adăugat în turul doi al alegerilor la votanţii din primul tur, insuficienţi pentru a-l declara pe Traian Băsescu învingător, au fost motivaţi. Nu doar de sinceritatea candidatului, ci şi de faptul că îşi punea întrebări şi avea curajul să le mărturisească. Ceea ce nu i-a scăzut din fermitate şi forţă, cele două atuuri care îi fac pe politicieni să se simtă copleşiţi de propriul profil. Alte dileme postrevoluţionare celebre în politică nu îmi amintesc. Să nu fiu înţeleasă greşit. Nu pledez pentru politicianul dilematic. Pledez însă pentru un politician care se confruntă cu întrebări şi răspunsuri, care ia decizii depăşindu-şi propriul ego. Paranoia puterii, din păcate, anihilează foarte multe reguli ale coabitării. Cum ar fi cel de a asculta înainte de a decide, de a întreba înainte de a acuza, de a reflecta înainte de a vorbi. Odată ajunşi la putere, politicienii se înconjoară de certitudini. Ei ştiu şi de ce, şi pentru ce, şi, mai ales, pentru cine: pentru popor sînt toate cele făcute şi nefăcute. Mă întreb unde ar fi fost România dacă dl Ion Iliescu ar fi avut cel puţin o dilemă atunci cînd minerii împînzeau Piaţa Universităţii şi nu avea certitudinea că minerii au venit să-l sprijine pentru a restabili liniştea în ţară. Dacă nu cumva Adrian Năstase s-ar fi situat în altă poziţie măcar pe scena propriului partid, dacă avea dileme despre cît trebuie să se înavuţească politicianul cînd e la putere. Sau care ar fi fost procentul PNL dacă ar fi avut dileme atunci cînd a stabilit că ţinta discursului politic liberal e doar Traian Băsescu, şi nu propriile limite ale guvernării. Dar timp pentru cîteva dileme ar mai fi. Politicieni să găsim! Dilema presupune o îndoială. Faţă de propria-ţi judecată. Să accepţi dialogul şi să te confrunţi cu argumentele celuilalt. Să te întrebi dacă, de exemplu, un referendum pentru votul uninominal e formula cea mai bună să mişti lucrurile din loc sau doar să-ţi satisfaci orgoliul, convins că poporul e doar o masă de manevră care nu trebuie să înţeleagă. Trebuie doar să reacţioneze la chemare. Să te întrebi dacă, atunci cînd îţi asumi votul uninominal, o faci din convingere sau doar ca să o iei înaintea adversarului de la Palatul Cotroceni. Politicienii noştri, aşa cum se arată, nu au dileme. Nici măcar esenţiale. Cum ar fi cele care ţin de condiţia de bază a funcţionării unei democraţii. Nu au dileme atunci cînd discursul şi faptele lor descalifică ideea de instituţie. Nu au dileme nici măcar atunci cînd pun sub semnul blamabilului propria clasă: politicienii. Nu sînt idealist de naivă. Nu cred că în democraţiile avansate politicianul e icoană de pus la închinat. Dar cred totuşi că politicianul a înţeles că o democraţie reală se bazează pe instituţii, şi le-a creat. De ce aş vota dacă aflu că toată clasa politică e expirată? Nu regăsesc pe listele europarlamentare clasa tocmai acuzată de termen de garanţie expirat? Dacă vocea cea mai sonoră a politicii te avertizează că Parlamentul e o mafie, că politicienii compun sistemul ticăloşit, că instituţiile statului sînt conduse de delincvenţi, nu poţi să aştepţi ca alegătorii să dea dovadă de entuziasm faţă de procesul politic. Şi atunci absenteismul nu ar trebui să-i provoace politicianului o stare dilematică? Sau certitudinea e deja oferită: cetăţean iresponsabil, fără simţ civic. Gata şi cu dilema asta! Oricum, a fost o victorie. Dacă vin zece cetăţeni la vot şi şase te-au ales înseamnă că majoritatea a decis. Nici o dilemă! Pentru că politicienii consideră drept slăbiciune să ai o dilemă şi să ai timp să-ţi confrunţi certitudinile cu realităţile. Întotdeauna se găseşte un motiv pentru o victorie. Fie ea şi minoritară.