Politica alternativelor care nu există

- sau despre cum funcționează puterea în Rusia -

Interviu cu Gleb Pavlovski, fost consilier la Kremlin

Gleb Pavlovski, fost disident, născut în Ucraina, a devenit ulterior „tehnolog politic”, aşa cum sînt cunoscute în Rusia personajele care fac şi desfac puterea. A lucrat pentru Elţîn în 1996, pentru Putin şi apoi pentru Medvedev. În aprilie 2011, a ieşit brusc din cercul de apropiaţi ai Kremlinului, după ce a făcut comentarii indiscrete despre cum şi cine ar putea candida la alegerile din 2012. Chiar înainte de demiterea sa, a înregistrat o lungă convorbire cu Ivan Krastev şi cu Tatiana Jurjenko, publicată în revista Transit. Reproducem aici, cu acordul autorilor, largi fragmente din discuţia care avea să fie, fără să-şi fi propus nimeni, ultimul interviu dat de Gleb Pavlovski în calitate de consilier la Kremlin. (C. G.)

Cînd s-a născut Pavlovski tehnologul politic?  

Termenul de „tehnolog politic“ a intrat în discursul public în 1996, după realegerea lui Elţîn. Ideea a fost că trebuia iniţiată o „intervenţie“ în politic, dar care să aibă nişte obiective strategice. Alegeri se mai ţinuseră şi în trecut, dar aceea nu era politică adevărată. Alegerile frumos dichisite din 1993, referendumul constituţional al lui Elţîn, toată implicarea mass-mediei – au avut un impact puternic. Oamenii au început să fie suspicioşi asupra faptului că „următorul Elţîn“ s-ar putea transforma într-unul şi mai periculos. Această teamă că nu există o alternativă la Elţîn a început să se dezvolte la începutul lui 1993. De fapt, toată această problemă a „alternativelor care nu existau la Elţîn“ este una foarte interesantă. Mai tîrziu ne-am adus aminte că la fel ziceam şi despre Gorbaciov: nu există alternativă la el. Apoi s-a văzut că a existat o alternativă şi la Gorbaciov, dar şi la perestroika: era Elţîn. Şi culmea, imediat ce şi-a făcut apariţia pe scenă Elţîn, s-a strigat deja că nu există alternativă pentru a-l înlocui.  Iavlinski a publicat în primăvara lui 1993 un articol care se numea chiar aşa: „Sînt pregătit să fiu o alternativă la Elţîn“, şi a făcut valuri. Aşa şi-a făcut intrarea pe scena politică, cu acel articol. De aceea, cînd a apărut Putin, sloganul „Nu există alternativă la Putin“ nu a venit de la noi, de sus, a pornit de jos, fără instigarea noastră. Dar ne-am folosit de el imediat. 

 
De la apariţia lui Medvedev ca preşedinte nu se mai poate spune: nu există alternativă la Putin. Sau: nu există o alternativă la Medvedev. 

Da, tandemul a distrus logica „politicii alternativelor care nu există“. Pentru că ideea lipsei unei alternative la Elţîn s-a dovedit a fi eficientă în alegeri, am început să mă gîndesc cum a fost cu adevărat organizată puterea în Rusia. Am dezbătut această problemă şi cu istoricul Mihail Gefter. Odată ce am realizat că nimic nu s-a schimbat în esenţă, mi-am făcut o idee asupra modului în care ar putea fi folosit potenţialul politic al „alternativelor care nu există“.

Pe de o parte, avem puterea fără reprezentare, dar, pe de altă parte, opinia publică trebuie luată în seamă. Nu este acelaşi lucru cu puterea autoritară clasică, căreia nu trebuie să-i pese de ceea ce gîndesc oamenii pentru că ceea ce gîndesc este controlat de poliţia secretă. 

Este o formă de putere mai arhaică – puterea „moşierului“. Înainte, boierii ruşi obişnuiau să delege administraţia moşiei unui neamţ, şi ei trăiau la Moscova sau la Paris. Ţăranii se pot revolta, pot să îşi ceară drepturile şi pot chiar să-l omoare pe neamţ, dacă este prea dur. Dar el administrează în numele proprietarului, şi nu al lui. 

Să ne întoarcem la politica alternativelor care nu există. Au fost comuniştii cu adevărat percepuţi ca o reală ameninţare în 1996? 

În ianuarie 1996, conducătorul partidului comunist, Ghenadi Ziuganov, avea 40% în sondaje, iar Elţîn doar 5%, deci ar fi greu să spunem că nu a fost o ameninţare. Dar, bineînţeles, „întoarcerea la comunism“ a fost în mare măsură un mit pe care s-a şi bazat campania electorală din 1996 – mitul bolşevicului cu un cuţit în dinţi, care va veni şi îţi va lua proprietatea, apartamentul şi aşa mai departe.  

Ce au ştiut tehnologii politici ai anilor ’90 în plus faţă de politicieni? 

Pentru noi, alegerile parlamentare din 1995 au fost testul-cheie. Au fost organizate cu supervizarea directă a lui Elţîn şi a şefului securităţii, Alexander Korzakov. A existat un proiect numit partidul Congresul Comunităţilor Ruseşti (CCR) pe care l-am dezvoltat şi care a fost în aşa fel gîndit încît să unească platforma liberală şi populismul exacerbat. O opţiune ciudată, ceva similar Tea Party în SUA: un program de dreapta formulat în termeni de stînga. Exact la asta ne-am şi gîndit: dacă vrei să convingi votanţii cu privire la ceva ce aparent contravine valorilor lor şi chiar intereselor personale, trebuie să o prezinţi ca pe o expresie a puterii la care nu există nici o alternativă. Generalul Lebed a fost ales ca imagine a CCR. Avea o voce înspăimîntătoare: în războiul din Transnistria, vocea lui a fost folosită pentru a slăbi rezistenţa – a fost transmis prin megafoane pentru ca studenţii din Chişinău aflaţi în tranşee să îl poată auzi şi să tremure. Cu toate acestea, Lebed a fost în realitate un intelectual militar timid şi fragil care se prefăcea a fi un monstru terifiant, dar în esenţă îi lipsea încrederea în sine. De fapt, a devenit chiar o obişnuinţă faptul că politicienilor ruşi le lipseşte încrederea în sine. 

Programul CCR promova un liberalism favorabil oamenilor simpli. Pînă în momentul alegerilor reuşiserăm deja să umflăm un balon virtual: în toate sondajele de opinie, CCR ieşea pe locul doi, după comunişti. Comuniştii erau speriaţi – dar CCR nici măcar nu a trecut pragul electoral. Problema reală a fost că ne lipsea un aparat regional. Atunci am realizat că este uşor să umfli un balon, dar pentru a strînge voturile ai nevoie de aparat local. Comuniştii aveau aparatul lor, noi am eşuat în acest sens. Această constatare a stat la baza planificării modelului 1996. De această dată, întreaga campanie a fost construită pe baroni locali, unii dintre ei nu chiar loiali. În primul tur, trebuia să le arătăm că rezistenţa este inutilă – trebuiau să treacă de partea lui Elţîn. Adevărat, Elţîn nu a cîştigat din primul tur. Dar trebuia să demonstreze că nu va pierde, că nu va permite să piardă cea de-a două rundă. Strategii noştri politici erau aproape de a stabili hegemonia lui Elţîn ca lider pentru care nu există alternativă. Votîndu-l pe Elţîn, oamenii au votat pentru putere, dar a contat şi frica lor de a fi lăsaţi fără putere. 

În Occident se crede că în era Elţîn a existat democraţie, poate imperfectă, dar totuşi democraţie. Şi că a existat competiţie politică. Totuşi, după ce a ajuns la putere, Putin a stabilit un regim autoritar, un model complet diferit. Ca un om din interior, cum vedeţi dumneavoastră această diferenţă dintre regimul Putin şi regimul Elţîn? 

Totul este rezultatul victoriei categorice a lui Putin, a succesului său accidental, care a fost tradus mai apoi într-un referendum continuu: societatea era întrebată în orice tip de probleme, indiferent dacă era pro sau contra lui Putin. Vechea infrastructură a lui Elţîn, bazată pe ideea preşedintelui fără alternativă, formată din mai mult sau mai puţin aceiaşi actori, s-a păstrat. Au fost adăugate totuşi alte cîteva obiective. De exemplu, Elţîn nu a ştiut ce să facă cu moştenirea armatei sovietice, acesta fiind şi motivul pentru care a păstrat armata în cea mai mare parte departe de sistemul de decizie. Practic, a tăiat sursele de finanţare pentru armată. În acest caz, Elţîn a suferit un conflict de personalitate alimentat de moştenirea erei sovietice. Pe de o parte, era convins că o superputere are nevoie de o armată puternică, iar pe de altă parte, pacifismul – de natură sovietică, radicală – făcea şi el parte din natura lui. Şi cum n-a acţionat din timp, fără fonduri de la bugetul statului, armata plana asupra sistemului constituţional ca o eventuală ameninţare. A fost parcă o parodie a modelului latin american: o armată sărăcită faţă în faţă cu elite pacifiste ce se îmbogăţeau. Într-un fel, democraţia a fost construită lăsînd armata undeva în afara sferei sale. Nimeni nu avea nici o idee de ceea ce se întîmpla cu armata. Generalii delapidau fondurile, iar soldaţii mureau practic de foame. Ce efect poate avea o asemenea armată asupra ţării? Nimic bun nu poate ieşi din aşa ceva. 

Există o conexiune cu războiul din Cecenia? 

A existat un alt motiv, uitat, în spatele războiului din Cecenia: a da unei armate înfuriate ceva de făcut. În anii ’90, statul nu avea legitimitate, nu prea putea determina oamenii să meargă la război. Cei care au luptat în primul război din Cecenia au fost, dintr-un motiv sau altul, aceia care au crezut că trebuie să servească patria sau cei care s-au trezit luaţi pe sus. A devenit clar imediat faptul că acea armată nu este capabilă să lupte, şi au început să fie trimise forţele de poliţie şi trupele speciale OMON, prin rotaţie din fiecare regiune a ţării. Toate forţele noastre de poliţie au trecut printr-un război, care a fost nu numai real, dar şi sîngeros. Aceasta este cheia de înţelegere a ce s-a întîmplat ulterior. Aceşti oameni au fost incredibil de brutalizaţi. În acelaşi timp, mulţi dintre ei afişau un eroism măreţ. De exemplu, trupele OMON din Ryazan au fost prinse de ceceni într-o rîpă şi au refuzat să se predea. Exact ca cei 300 de spartani. I-au omorît pînă la ultimul om. Dar odată întorşi acasă, luptătorii din Cecenia, simţind deja gustul sîngelui, au devenit periculoşi, mulţi dintre ei asociindu-se cu grupuri de infractori. 

Care a fost viziunea lui Elţîn cu privire la spaţiul postsovietic? De ce, de exemplu, relaţiile cu Ucraina şi Belarus s-au dezvoltat într-un mod atît de diferit? De ce a rămas doar o idee reunificarea cu Belarus? 

Toate proiectele de uniune cu Belarus au fost practic croite de preşedintele belarus Lukaşenco. Intenţia lui era să devină preşedintele Rusiei şi al Belarusului după Elţîn. Unirea s-ar fi produs practic inevitabil, dacă ar fi fost supusă unui referendum popular. Pînă la apariţia lui Putin, nu mai era nimeni la fel de popular. O parte a elitei economice ruseşti, în principal sectorul industrial, avea o orientare pro-Minsk. Belarus deţinea cel mai dezvoltat sector al complexului industrial militar sovietic – modernizat cel mai recent – în anii ’80. Lukaşenco voia să ofere la schimb Belarus pentru Kremlin. Dar la începutul anului 1996 cei de la Kremlin au început să-şi pună întrebări cu privire la costul pe care îl implică cumpărarea Belarusului de la Lukaşenco. Erau pregătiţi să plătească orice preţ cu excepţia Kremlinului! Aşa s-a dezvoltat stilul de tîrguială între Rusia şi Belarus. Şi tot aşa nu a dus nicăieri. În schimb, dinamica relaţiilor cu preşedintele ucrainean Leonid Kucima a fost diferită. El balansa între Rusia şi Vest, fără a da vreodată impresia că este dispus să accepte ca Ucraina să fie anexată Rusiei. Iar problema „Crimeei ruseşti“ a fost întotdeauna secundară pentru Elţîn.  

Ce fel de Ucraină dorea Elţîn?  

Cred că Elţîn era autist din punct de vedere geopolitic. Iubea grandilocvenţa, politicile în stil grandios, summit-urile şi aşa mai departe. Pentru el tot ce era important se întîmpla la Moscova, nu prea îi păsa de ce se întîmpla în Ucraina. L-a privit pe Kucima ca pe un administrator sovietic; vorbeau aceeaşi limbă. Dar nu au discutat niciodată ideea revigorării imperiului sovietic. În plus, Kucima a fost într-un fel speriat de Elţîn. Mulţi îl credeau pe Elţîn imprevizibil. De aceea, Kucima avea oamenii săi la Kremlin, pentru a spiona ce se plănuieşte. 

Cum a putut Moscova să facă o asemenea greşeală la alegerile prezidenţiale din 2004 în Ucraina? Eraţi acolo în acel moment, lucrînd pentru Ianukovici. Cum priviţi acest eşec azi? 

Kucima a distrus totul încă de la început: ne-a impus propriul joc, care în realitate nu se potrivea jocului nostru. 

Vreţi să spuneţi că operaţiunea „succesorul“ nu a ieşit? 

A ieşit, dar nu am fost noi cei care am ales succesorul. Kucima făcea un joc propriu, dar în acelaşi timp ne cerea acordul la fiecare pas. Iar planul său se schimba tot timpul. La început a dorit să candideze pentru un alt mandat. Şi asta cînd ne aflam deja aproape de alegeri, undeva pe la sfîrşitul primăverii lui 2004. Se întîmpla la acea faimoasă partidă de băut pe care a avut-o cu preşedintele parlamentului, Volodimir Litvin, şi care a durat vreo trei zile. Atunci Litvin aproape l-a convis pe Kucima să rămînă la putere. Dar apoi Kucima s-a răzgîndit şi s-a decis să-şi caute un succesor. Aşa a ajuns iar la Victor Ianukovici. Nu avea un plan clar. Ianukovici nu era pregătit în nici un fel pentru acest rol. Afişa, ca şi generalul Lebed, o figură aparent înfricoşătoare, dar în realitate era un om nevertebral. Cînd se lovea de o criză, era pierdut. Dacă echipa sa funcţionează bine, atunci e un lider bun. Probabil ar fi fost un bun nomenclaturist sovietic, dar ca politician nu e potrivit. Deci, Kucima l-a propus pe Ianukovici, şi Moscova nu a intervenit.  

Apoi, evenimentele din Kiev – în special rapiditatea cu care s-a divizat cercul lui Kucima – au lăsat o puternică impresie asupra lui Putin. În teorie, ştia că aceste lucruri sînt posibile, dar acum avea exemplul concret al unui aparat care s-a prăbuşit sub ochii lui. Kucima a pierdut instantaneu controlul; cu toţii, inclusiv gărzile de corp, s-au reorientat. 

Vă propun să vorbim despre Putin. La începutul anilor 2000 chiar era o figură autentică, un lider politic popular. Ar fi cîştigat oricum alegerile. De ce a fost nevoie să fie manipulate? 

Putin nu s-a văzut ameninţat de nici o opoziţie serioasă, dar nu a vrut să concureze împotriva unor mici alergători insignifianţi. Ideea de bază din spatele alegerilor prezidenţiale din 2004 a fost aceea de a-l transforma într-un referendum – un referendum de confirmare. La acel moment nu a existat într-adevăr alternativă la Putin pentru preşedinţie. Problema era că la alegeri ai nevoie şi de alţi candidaţi. Era important să ne asigurăm că Putin nu se va suprapune sau nu va intra în conflict cu ei, chiar şi la modul virtual. Aceasta nu a ţinut atît de mult de politică, cît – aş spune eu – de estetică. Ceva asemănător apariţiei ceremoniale a basileului, incomparabilul „Prim Cetăţean“. La acel moment a fost pur şi simplu o chestiune de design al campaniei, şi nu de politică. Abia mai tîrziu s-a transformat într-un tip de politică. 

Cît de stabil este regimul Putin? Cît de importantă este stabilitatea pentru el? 

Stabilitatea este o teză propagandistă, pînă la urmă. Există un tip de stabilitate care poate fi verificată în termeni relativi, şi există stabilitatea ca prioritate politică. Priorităţile politice au fost promovate încă înainte de a se cunoaşte măcar un început de stabilitate, la începutul deceniului trecut, cînd aproape totul era instabil. Nu aveam nici măcar o echipă stabilă. Putin nu a deţinut controlul nici măcar asupra propriei echipe. Echipa lui semăna mai degrabă cu stafidele dintr-un biscuite, oameni integraţi în echipele altor oameni. Echipa lui Elţîn, pe de altă parte, era ca o împletitură, ţinută laolaltă de interesul lor comun faţă de trecut şi atitudinea faţă de Elţîn, de proprietate şi viziuni. 

Cum înţelegea Putin stabilitatea? El nu îşi dorea să fie un preşedinte de tranziţie. A fost conştient de faptul că mulţi îl percepeau ca fiind o asemenea figură trecătoare, a cărei responsabilitate se rezuma doar la aceea de a oferi timp celorlalţi pentru a pregăti următoarele alegeri. Şi din cîte ştiu, mulţi din echipa lui Elţîn l-au perceput în acest mod. Dar el nu îşi dorea să fie o figură temporară şi nu îi plăcea să fie controlat, sau ideologia lui să fie controlată. Cîteodată reuşea să îşi impună punctul de vedere, de exemplu, în ceea ce priveşte imnul naţional al Rusiei (revenirea la imnul sovietic): aceea a fost ideea lui, pe care a reuşit să o aducă în atenţia celorlalţi. Dar în primele lui zile ca preşedinte marea majoritate a deciziilor nu i-au aparţinut. În principiu, aceasta a fost şi problema pe care Putin a încercat să o rezolve în 2003. De aceea a şi intrat în conflict cu Alexandru Voloşin. S-a speculat că din cauza cazului Hodorkovski, dar acela a fost doar un pretext. În realitate, nu cred că Yukos a reprezentat o problemă-cheie pentru Putin în acel moment. Pentru el, problema-cheie o reprezentau relaţiile cu echipa Kremlinului. Era o modalitate foarte bună de a scăpa de supravegherea Familiei. Asta era important pentru el, dar trebuia să fie atent să nu intre într-un conflict direct cu Elţîn. Nu şi-a dorit un conflict direct cu Elţîn, de aceea nu se atingea de nici un om aflat în cercul lui Elţîn, ca de exemplu, oligarhul Oleg Deripaska. Dar Hodorkovski nu a fost niciodată apropiat lui Elţîn. Voloşin şi echipa lui nu au cedat, şi conflictul a început să escaladeze. Putin nu a făcut nici un compromis, chiar dacă la început acest lucru părea posibil. Acela a fost momentul în care puterea a început să roiască în jurul lui. Acesta este motivul pentru care alegerile din 2004 au luat o formă triumfală şi a apărut un nou tip de putere, o putere de neclintit, care putea asigura stabilitate. Nu este vorba despre stabilitatea regimului politic – nu cred că Putin se gîndeşte în aceşti termeni. Este vorba de stabilitatea ca o construcţie socială, ca o modalitate de a organiza societatea. 

Am vorbit despre lipsa unei alternative la Gorbaciov, la Elţîn şi la Putin. În ajunul alegerilor din 2011, sîntem în faţa unui sfîrşit de capitol, încetează politica „lipsei de alternativă“? Sau poate fi oprit timpul şi menţinut statu-quo-ul? 

Cred că atît Medvedev cît şi Putin sînt conştienţi că situaţia actuală nu poate continua pentru încă un mandat. Percepţia lor asupra situaţiei este diferită şi nici unul dintre ei nu crede că acest tandem poate continua. Deşi unor oameni din jurul lor nu le-ar displăcea acest lucru. Lor le-ar plăcea ca tandemul să continue. De vreme ce regulile jocului sînt clare. Nu este foarte comod, într-adevăr. Ai nevoie de două linii telefonice, dar te poţi obişnui cu asta. Dar Putin nu se poate întoarce, pur şi simplu, pe postul său vechi. Se gîndeşte la noi idei pentru a reveni. 

Dar de ce nu se poate întoarce? 

Pentru a fi succesorul cui? Pentru a fi urmaşul unui candidat pe care el însuşi l-a propus? Asta l-ar transforma într-un om slab. Şi va fi nevoit ca întreg mandatul viitor să explice de ce a făcut această greşeală. El nu este aşa, nu gîndeşte în acest mod. Are nevoie de putere, de o mişcare neaşteptată plănuită de el, ceva şiretlic, o intrare spectaculoasă. În acelaşi timp, Medvedev este supărat că mecanismele create de Putin nu funcţionează. Pe biroul lui sînt butoane, pe care el le apasă, dar cablurile de dedesubt lipsesc. În acelaşi timp, înţelege că nu poate să-şi încheie preşedinţia cu aceste alegeri. Spre deosebire de Putin, el are propria viziune asupra statului. Trebuie să îşi pună în aplicare această viziune. Dar nu îşi permite un conflict cu Putin. Este extrem de dificil. Pînă una-alta, este vorba despre etica unei prietenii. Prietenii nu se pot trăda unul pe altul. Elţîn ar fi putut, drumul lui a fost pavat cu cadavre de foşti vechi prieteni. În final nu a rămas poate nici unul căruia să nu i se fi întors spatele în mod grosolan. Ca atare, tandemul este într-un punct mort. Medvedev nu doreşte să continue în acelaşi fel pentru încă patru ani. Putin împărtăşeşte aceeaşi opinie. Dar şi mai ciudat ar fi ca el să devină preşedinte, iar Medvedev prim-ministru. Ar fi suprarealist. Putin ştie că există totuşi nişte reguli globale pe care trebuie să le urmezi. Nu poate fi prea excentric. 

Acum au nevoie de o inovaţie similară ideii de „stabilitate“ de la sfîrşitul anilor ’90. La acea vreme majoritatea oamenilor tînjeau după o putere puternică şi stabilă. Acum starea de spirit s-a schimbat. Noul strat social care a apărut în ultimele decade, clasa de mijloc, nu este prea optimist. Sînt într-o stare de constantă iritare. Cred că este mai mult o aparenţă decît realitate, dar le place să vorbească şi continuă să cîştige pondere. Reţelele sociale au impus şi ele un anumit discurs despre putere. Internetul rusesc a adoptat un discurs extrem de dur. Dacă ai o dispoziţie bună, pur şi simplu nu te vei face auzit pe Internet. Internetul este un mediu radical. 

În cele mai multe cazuri reflectă poziţii polarizate. 

Da, trebuie să facem totuşi diferenţa între polarizarea virtuală şi polarizarea din viaţa reală. Autorităţile adoră sprijinul pasiv, confirmat de altfel şi prin alegeri. Dar acest sprijin nu poate fi de fapt mobilizat. Nu ia forma mobilizării politice; nu este pregătit să formeze o coaliţie în jurul unei idei sau a unui program. Nimeni nu ştie ce să facă în privinţa asta. Tot ce poţi face este să îţi verifici încontinuu cotele din sondaje. Chiar dacă cifrele sînt bune, frica rămîne, pentru că indiferent către cine te întorci primeşti zero reacţie. Asta i s-a întîmplat şi lui Medvedev, şi ideii lui de modernizare. Cred că a fost o experienţă nouă şi neplăcută pentru el să descopere că pînă şi cei care ar fi trebuit să fie interesaţi de modernizare, cercurile de afaceri, nu i-au răspuns. Cei cărora le era frică de Putin nu au răspuns nici ei. Sau poate nu sînt cu adevăraţi speriaţi de el? Nu este foarte clar ce trebuie făcut în această situaţie. 

De aceea aş spune că niciodată nu am fost mai aproape de nişte alegeri fără soluţii ca pînă azi. Anul electoral 2012 sună mai degrabă ca o apocalipsă. În Moscova toţi vorbesc despre calendarul maiaş – 2012 sfîrşitul lumii. În 2012, pămîntul se va cutremura, cerul va fulgera, şi o piatră gigantică cu un nou calendar va cădea din raiuri. Şi o voce va spune: mulţumim că folosiţi calendarul nostru. Scenariul sună tautologic. Dar senzaţia generală care se conturează independent de propagandă este că, cel mai probabil, Medvedev va candida pentru un nou mandat la preşedinţie, în timp ce Putin încearcă să se decidă ce rol îşi doreşte să joace după alegeri. Ce îi va coace mintea rămîne de văzut. 

Interviu realizat pentru Transit – Europäische Revue.

Publicat iniţial în Eurozine în limba engleză.
Versiunea în limba germană va apărea în Transit în toamna 2011.  
© Transit – Europäische Revue © Eurozine

traducere de Claudia SILAGHI

Legendă foto: Boris Elţîn