Poemul rămînerii în Tomis

13 iulie 2016   Tema săptămînii

Imaginea unui Ovidiu, fostul poet al saloanelor, inclusiv literare, augustane, supărat pe toată lumea rămasă acolo după plecarea lui forțată, la ordinul principelui, din capitală, și mai ales detestîndu-și destinul care l-a aruncat spre una din marginile acceptării vieții, și-a creat-o el însuși, de-a lungul celor cinci cărți de Poeme triste (Tristium libri) și patru volume de Scrisori din Pont (Epistulae ex Ponto). Un poet furios, pe cît de grăbit și neezitant în a-și recunoaște greșeala (error) care l-a pierdut, deci în a-și asuma vina incriminatorie, pe atît de dezamăgit, de la o lună la alta și de la un an la altul, de surzenia celor implorați să-l ierte, dar și incapabil de a înțelege întîrzierea sosirii dezlegării de pedeapsă.

În nici o altă operă elegiacă anterioară relegării, Ovidiu nu a scris cu atîta constanță și continuitate. Sînt în total nouă cărți de poeme, mai multe, ca număr de versuri, decît oricare dintre celelalte creații în distih elegiac, luate în parte. Dar, dincolo de consistența materială a poeziei, sensul etic al mesajului elegiilor relegării – element fundamental al receptării operei ovidiene ajunse, constată de asemenea poetul însuși, la finalul ei, odată cu cel biografic – nu poate fi perceput decît în două mari direcții: pe de o parte, dorința irepresibilă a întoarcerii acasă; pe de alta, imposibilitatea de a se întîmpla acest lucru. Primul sens, al dorinței, iese, acum, total din sfera eroticului (fapt programatic indicat de poetul însuși). Cel de-al doilea sens plasează opera la intersecția dintre întîmplare și destin, dintre conjunctural și voluntar, apropiind-o, astfel, de problematica tragediei grecești, a conflictului dintre hybris, perseverența în eroare a protagonistului, și moira, cenzura transcendentă.

Nu știm exact cînd a murit poetul devenit involuntar tomitan. Hieronymus (Chron. Eus. A Abr. 2033, 2, 147) ne lasă, prin informația lui imprecisă, să credem că acest lucru s-a petrecut în anul 17 (anul dispariției și a lui Titus Livius, dar fără nici o legătură) sau, poate, 18. Nu este, totuși, exclusă o dispariție mai tîrzie, dincolo de pragul celor 60 sau 61 de ani împliniți ai poetului din Sulmona (43 a.Chr. – 17/18. p.Chr.). Ultimii săi ani la Tomis nu știm exact dacă s-au oprit la data indicată în Antichitate doar de Hieronymus sau dacă nu cumva au trecut – și cu cît? – dincolo de ea. Nu există nici o altă sursă, în afara cronicii hieronymiene, care să ne ofere măcar cel mai mic reper, căci de certitudine nici nu poate fi vorba. Este absolut aceeași incertitudine care leagă finalul (pierdut) al Analelor taciteice de sfîrșitul biografic al autorului lor. Iar Tacitus a trăit și a sfîrșit la Roma, și el o celebritate, de cea mai mare anvergură, a lumii intelectuale romane de la apogeul Imperiului.

Exact ca și în cazul unui alt poet, Horatius, cu puțin anterior sulmonezului, dar și în acela al istoricului latin amintit imediat mai sus, sînt de părere și convins că informația izolată a teologului din secolul al IV-lea christic poate fi pusă sub semnul îndoielii. Se vor fi scurs – putem propune ipoteza – cîțiva ani de la redactarea și, apoi, publicarea (incert postumă) a ultimei cărți de elegii pontice și, respectiv, plecarea definitivă a poetului dintre tomitani, dar nu la Roma, ci la zei. În acest răstimp, poeme-scrisori sau alte texte va mai fi scris Ovidiu, dar nu avem știință. Cu același scop, declarat sau subînțeles: de a obține încuviințarea întoarcerii definitive ori, măcar, aceea a unui loc mai blînd de surghiun, mai aproape de civilizația care, la Pont și în zona limitrofă, trebuie să recunoaștem că lipsea destul de mult. Sau, în orice caz, era mai greu de recunoscut, după înaltele standarde urbane ale vieții greco-romane imperiale.

Pentru a ne susține ipoteza, vă propun să acceptăm ideea că orice poet sau, în general, scriitor, inclusiv antic, poate lăsa posterității un text (pe care să-l intuiască sau să-l conceapă drept unul ultim, un fel de legat testamentar în materie), pe care să-l transmită, într-o formă sau alta, acelei posterități, ca pe un ultim crez. Mă întemeiez în această ipoteză pe o situație similară – e drept, singura de acest fel, pe care o cunoaștem –, ilustrată de cazul lui Petronius: înainte să-și ia viața, din ordinul principelui cithared – ne informează (coincidență!) tocmai Tacitus (Ann. XVI, 19) –, fostul arbiter elegantiarum a redactat un text destul de amplu, în care a trecut în revistă, ca într-un veritabil pamflet, viața plină de ticăloșii și crime a lui Nero, ultima dintre ele urmînd să se petreacă chiar după finalizarea textului de către autorul lui și în legătură directă cu el.

Ipoteza noastră este că Ovidiu va fi scris un poem de acest fel. Un poem în care să-și declare nu groaza, ci mulțumirea că trăiește la Pont. Că are, totuși, destule motive să fie satisfăcut de și după lungul – interminabilul, pentru el – sejur pontic. Chiar dacă dorința întoarcerii îi va fi rămas la fel de nestinsă. Pentru că și acolo, la Pont, el este poet, este ascultat și este înțeles, poate vorbi și scrie în limba geților, și pentru că este prețuit de tomitani, inclusiv de cei geți, ca poet și cetățean al orașului pontic. Unul grecesc, la urma urmei, fie și mixt, eleno-barbar, la fel ca și limba greacă vorbită acolo. Sigur un astfel de poem Ovidiu nu l-a introdus în nici una dintre cărțile Ponticelor, nici anterior. Dar credem că l-a scris. Ori l-ar fi putut scrie. Un atare poem poate fi recompus, și nu din imaginația noastră, ci cu înseși versurile păstrate ale sulmonezului, devenit tomitan cu acte în regulă.

În încheierea, sumară, a ipotezei de mai sus, ofer cititorului exemplul unui astfel de posibil poem, diametral opus celor din tonalitatea disperării, care abundă în ambele culegeri elegiace ale relegării. Un atare poem nu știm cu exactitate dacă poetul îl va fi scris cu adevărat, efectiv. Dar – ceea ce contează, în ultimă instanță – este că el l-ar fi putut sau îl va fi putut scrie. Astfel, am reașezat, într-un poem ovidian nou, versurile existente din Epistulae ex Ponto, în care Ovidiu își declară mulțumirea că există, că trăiește la Tomis, oricît de nefavorabile sînt pentru el condițiile relegării acolo (locuri, nu oameni). Un astfel de poem imaginar va fi scris Ovidiu spre a-și contrabalansa, poetic și psihic, întreaga revoltă provocată de întîrzierea, sine die, a iertării și a mutării, în cel mai rău caz, undeva în afara Italiei, dar în orice caz mai aproape de Roma. L-aș numi poemul dorinței nemaiîntoarcerii la Roma.

PONTICA

Ultimul poem al lui Ovidiu, în așezare imaginară, de Liviu Franga

Ah, rana mea cu timpul se va închide poate, / dar mîna ce-o atinge o sîngeră și-acum. / Adese nici mîhnirea s-o vindeci nu se poate: / mîhnirea numai timpul o poate vindeca. / În Sciția crezusem că nu-i nimic să-mi placă, / şi-acuma, uite, locul nu-mi este-așa urît. / Prin negura durerii văzui și cer albastru: / azi soarta mea cea tristă eu pot să mi-o înșel. / Deși e-o nebunie s-o spun, chiar dacă Cezar / nu vrea, eu tot mă bucur de ziua cea de azi, / așa cum, după ploaia prielnic-a lui Joe, / și brusturul răsare cu holda la un loc, / și eu, o buruiană netrebnică pe lume, / de harul cel din ceruri adese am noroc! / Nici într-o zi austrul n-aduce-atîția nouri, / încît să curgă ploaia de sus, necontenit. / Oricît de sterp să fie un loc, și tot mai crește / prin mărăcinii aspri o iarbă de folos. / Chiar soarta cea amară îți lasă, printre lacrimi, / și cîte-o bucurie, ca să mai scapi de chin. / Eu însumi, fără țară, și făr-ai mei de-acasă, / gonit pe țărmul getic și gata să mă-nec, / tot am putut aice să mă-nsenin la față / şi să mai uit o clipă destinul meu cumplit. / De bucurie-atunce durerile-mi s-alină / Chiar locul cel de-aice nu-mi pare-așa urît! / O, Maxime, eu care sînt mort pentru prieteni, / prin versurile mele tot vreau să mai trăiesc. / În lumea asta timpul le macină pe toate: / eu singur birui moartea cu suferința mea. / De ce mi-am pus în minte că pot pleca de-aice / și că-ntr-un loc mai dulce exilu-mi pot schimba? / De ce-am sperat o soartă mai bună să-mi pot face? / Îmi cunoșteam destinul așa de bine eu? / Acu mai tare sufăr și locurile-aceste / îmi răscolesc durerea destinului meu trist. / De nu cumva-și alină mînia împăratul, / Muri-voi bărbătește la Pontul Euxin. / Mă-ntrebi ce am a-ți cere? Să mor de-ți pot răspunde! / Dar poate să mai moară acel care-a murit? / Nu știu nici ce pot face și nici ce vreau sau nu vreau, / și nici nu știu ce poate să-mi fie de folos. / Odată cu averea și mintea ți-ai pierdut-o. / Înțelepciunea fuge de cei nefericiți.

Notă: Pont., I, 3, 15-16, 25-26; II, 1, 3-6, 11-16; IV, 4, 1-10, 21-22; III, 5, 33-34; IV, 10, 7-8; III, 7, 29-34, 39-40; IV, 12, 43-48. Pot fi incluse în acest poem imaginar, reconstituit de mine cu cuvintele de mai sus ale poetului, și pasajele (pe care, aici, din motive de spațiu, le-am lăsat deo­parte) referitoare la raporturile dintre geți, Tomis și Ovidiu: II, 7, 31-34; II, 2, 40; IV, 9, 89-124; IV, 13, 19-22, 33-38; IV, 14, 23-30, 44-60. Exemplific, totuși, în această ultimă privință: „Așa cum drag îi este și Delosul Latonei, / căci el a dat zeiței un sigur adăpost, / și Tomisul îmi este drag mie: -aici sînt oaspe / de cînd gonit din țara mea scumpă eu am fost.“ Traducerea recomandată cititorului nespecialist este cea a lui Theodor Naum, în volumul Publius Ovidius Naso, Scrisori din exil, studiu introductiv și comentarii de N. Lascu, Editura pentru Literatură Universală, 1957.

Liviu Franga este decanul Facultăţii de Limbi si Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti şi secretar seneral al Societăţii de Studii Clasice din România.

Mai multe