Poema centralei
În bucătăria copilăriei mele nu se schimba niciodată nimic. Aragazul și frigiderul păreau de-o vîrstă cu casa noastră: masive, rezistente, făcute să dureze o viață. Cînd am început să mai cresc, bătrînul nostru Fram mai avea cîte o mică suferință, ba nu mai îngheța ca lumea, ba bîrîia ca o rîșniță și atunci ne vizita un meșter, care își deschidea tacticos cutia cu scule și piese și părea mereu pregătit: găsea garniturile potrivite, îi completa freonul, dacă era cazul, sau îi schimba becul din interior. Apoi, aparatul pornea din nou, fără probleme. După ce citisem povestea lui Cezar Petrescu, cu ursul polar cu același nume, parcă îmi plăcea și mai mult cutia noastră albă și impunătoare.
Cînd gătea, îi țineam bunicii de urît. O privisem de atîtea ori cum amesteca și potrivea de sare oalele de mîncare, încît aș fi putut desena și în vis sigla aragazului, cu literele ei caligrafice. A-ul de la Arctic avea exact rotunjimile literei din abecedar. Era perfect, așa cum mă străduiam și eu să-l scriu în caietul de clasa I. Mașina asta de gătit era o instituție. Dacă laptele sau cafeaua dădeau cumva în foc, bunică-mea îi scotea fiecare arzător, îl spăla și apoi îl ștergea cu grijă, cu șorțul, ca nu cumva să se înfunde. Cuptorul era mereu mai sensibil, de intensitatea flăcării lui depindea rumenirea cozonacilor. Așa că și el avea parte de o îngrijire specială. Un lucru e sigur, aragazul pe care ea a pregătit mîncarea, cîteva zeci de ani, pentru toată familia, i-a supraviețuit. Probabil că există încă, într-o bucătărie de vară, unde fusese retrogradat, pentru că nu mai arăta bine.
Acum, cel mai vechi aparat din casa în care stau e o centrală Junker. Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani. Între timp, firma producătoare nici nu mai există. Dar ea se încăpățînează să funcționeze, în condițiile în care a depășit toate mediile și garanțiile de vîrstă posibile. Cîteodată o privesc și mă gîndesc că seamănă cu o bătrînă doamnă, care la aniversarea unei vîrste impresionante, rotunde, e întrebată: „Ne-ați putea spune care e secretul longevității dumneavoastră?”. Un posibil răspuns ar fi: am fost norocoase amîndouă că am găsit un om priceput care să-i facă service-ul. Și nu doar serios, dar pur și simplu fascinat de felul cum se construiau lucrurile. De cîteva ori am crezut că o să-mi spună gata, a venit timpul s-o pensionăm, dar nu, de fiecare dată cînd o deschide, îmi arată materialele, tăvițele impecabile și îmi spune că cele de azi, pline de plastic, nu din cupru ca a mea, se strică repede. Cînd a fost nevoie, a chemat ajutoare și a găsit să înlocuiască piesa care i se stricase. Pare un fel de pariu personal să n-o scoatem încă pe linie moartă. Merg pe mîna lui, oricum, și mi-aș dori să nu-l dezamăgească, căci legăturile lungi sînt prețioase.
Datorită lui am ajuns să mă uit la acest Junker ca la un Ferrari casnic. Îi cunosc fiecare sunet și fiecare vibrație. În fond, trăim în același apartament de aproape 19 ani. În timpul ăsta, s-au întîmplat multe, dar noi am rămas împreună. E martorul tăcut al unei vieți casnice, din care au plecat și au venit oameni. A funcționat atîta timp încît, chiar dacă și-a petrecut existența într-o bucătărie mică, de la etajul 4 al unui bloc de la Grădina Icoanei, a avut parte de suficientă adrenalină și de discuții interesante. Poate că ar merita dreptul de a fi personaj măcar de parodie, ca în „Poema chiuvetei“ a lui Mircea Cărtărescu: „Într-o zi centrala căzu în dragoste / iubi un mic cactus de la ikea / se confesă prăjitorului de pîine și sticlei cu ulei de măsline / se plînse tacîmurilor ude”.
Avem, de altfel, și o glumă în familie. Tata mi-a promis că o să trăiască suficient de mult încît să-mi cumpere el o nouă centrală, tocmai pentru că cea de acum pare nemuritoare. Cu gîndul ăsta în minte, pentru moment, cel puțin, pare că nu se poate întîmpla nimic rău.
Foto: wikimedia commons