Poate fi tradus Coranul?

Coranul (al-Qur’an, „citire“, „recitare“) este cartea sacră a islamului, în sens mai absolut decît se poate spune despre Biblie că este cartea sacră a evreilor sau a creștinilor. Aceasta din urmă este socotită drept „inspirată“ de Dumnezeu, în vreme ce musulmanii socotesc Coranul o revelație „pogorîtă“ asupra lui Muhammad, dictată după un original necreat, Umm al-Kitab („Mama Cărții“) existent din veșnicie la Dumnezeu pe o „tablă păstrată“ (Coran 85, 21 și 23), într-o „Noapte a Sorții“ (Laylat al-Qadr). Profetul le-ar fi comunicat o mai apoi adepților săi, pe fragmente, în funcție de împrejurări, între anii 610-632 (anul morții sale).

Versetele coranice au fost inițial memorate, apoi scrise pe tot felul de suporturi: ceramică, frunze de palmier, pergament și chiar oase de cămilă. În cursul primilor douăzeci de ani de după moartea profetului, califii Abu Bakr și Omar au dispus să fie adunate și copiate pe pergament diferitele fragmente pentru a se alcătui o carte; ea s-a realizat în vremea celui de-al treilea calif, Uthman, cu participarea celor mai vestiți huffaz („memorizatori“) și pe baza textelor adunate. Odată fixat textul, califul a poruncit distrugerea tuturor variantelor care mai circulau.

Coranul este alcătuit din 114 capitole (surat); cu excepția celui dintîi, introductiv, toate celelalte au fost orînduite în funcție de lungime, începînd cu cea mai lungă (287 de versete) și terminînd cu cea mai scurtă (3 versete). Însumează 6200 de versete. Este cvasi-imposibil de determinat o cronologie a comunicării lor de către profet – se semnalează în titlu doar că e vorba de o sură „meccană“ sau de una „medineză“ (după cum se știe, în 622, profetul, respins de concetățenii săi de la Mecca, s a strămutat împreună cu adepții la Medina, unde a ajuns căpetenie religioasă, politică și militară). Din punct de vedere al conținutului, este o mare varietate, adesea în același capitol. Întreaga carte se prezintă ca o însumare de învățături cu caracter dogmatic, legislativ, moral, de avertismente, de porunci, de scurte fragmente narative (uneori simple aluzii) despre personaje biblice și nebiblice. Domină ideea unicității și transcendenței lui Dumnezeu, perspectiva Judecății și a Vieții de Apoi, sînt precizate îndatoririle credinciosului musulman, normele privind toate domeniile vieții și relațiilor familiale și sociale, atitudinea față de non-musulmani. Tonul este adesea polemic.

În text se spune despre Coran că a fost revelat într-o „limbă arabă deslușită“ (26, 192-195); avînd el statut de text „dictat“ prin intermediul îngerului Gibril (Gabriel), nu permite nici o interpretare critică sau istorică. (Bineînțeles că este studiat și științific, asemenea Bibliei, însă de cercetători care nu țin seamă de acest tabu.) S-a constituit, în schimb, o vastă literatură de comentarii care încearcă să explice sensurile bogate și adesea absconse ale pasajelor.

Frumusețea stilului din versetele acestei Cărți în proză rimată și ritmată nu poate fi percepută decît în arabă. Credincioșii musulmani văd în această frumusețe, pe care o socotesc inimitabilă, o adevărată minune (i‘jaz), fiecare verset fiind văzut ca un miracol (’ayat). De aici dogma „intraductibilității“ Coranului. Unii lideri spirituali chiar consideră că e de datoria oricărui musulman să învețe limba arabă clasică pentru a avea acces la fundamentele credinței sale. Deziderat imposibil, avînd în vedere numărul uriaș al musulmanilor nearabi. Chiar și pentru arabi, o bună cunoaștere a arabei coranice pretinde un efort serios de învățare. Majoritatea învățaților musulmani admit că pot fi traduse „ideile“ Coranului pentru a face cunoscut islamul. Astfel n ar fi vorba de „traduceri“, ci de „parafraze interpretative“. Dar pentru rugăciunea rituală, care constă în recitarea anumitor versete coranice, araba este obligatorie și toți musulmanii învață pe dinafară aceste versete. Mustafa Kemal Atatürk, fondatorul Turciei moderne, a pus să fie tradus Coranul în turcă, iar muezinii care îi cheamă pe credincioși la rugăciune de pe minarete să folosească versiunea turcă pentru chemare. Inițiativa a fost aspru condamnată de învățații de la Universitatea Al-Azhar din Cairo, gardienii „ortodoxiei“ musulmane (sunna). La scurt timp, o inițiativă asemănătoare a șahului Reza Pahlavi din Iran, de astă dată folosind limba persană, a fost și ea cenzurată de autoritățile religioase șiite.

Așadar, fără a se considera „traduceri“, ci doar „interpretări“ sau „parafraze“, textul coranic a avut parte de un mare număr de transpuneri în felurite limbi. Ele sînt de mai multe categorii. Pe de o parte, cele realizate de musulmani în scop catehetic pentru credincioșii nearabofoni, sau în scop misionar, pentru atragerea de noi adepți, iar, pe de altă parte, de orientaliști, creștini, evrei (celebra, dar și deconcertanta transpunere în franceză a lui André Chouraqui, din 1990), sau fără apartenență religioasă specifică, în scopuri la început polemice (prima transpunere serioasă a Coranului în latină, cea realizată de Ludovico Marracci la Padova în 1698, avea titlul Refutatio Alcorani), apoi pur științifice și culturale, precum și, mai ales în ultimii cincizeci de ani, pentru promovarea dialogului interreligios.

Unul dintre indiciile scopului în care este transpus Coranul într-o altă limbă se află chiar în felul de a reda primele cuvinte: Bismi llahi, „În numele lui Allah“, sau „În numele lui Dumnezeu“. Faptul de a echivala numele divinității cu vocabula care o desemnează în limba-țintă indică intenția de a apropia textul de cititor spre a-l face mai ușor înțeles, mai familiar, și induce ideea că pretutindeni vorbim de același Dumnezeu. A-l lăsa însă în arabă poate exprima fie dorința de a impune acest nume ca parte a revelației coranice, fie (cînd e vorba de un traducător nemusulman) de a sugera că nu este, de fapt, aceeași divinitate ca a celorlalte monoteisme, fie, pur și simplu, de a-i păstra textului un anume „exotism“.

Aceste caracteristici pot fi detectate în una sau alta din cele trei versiuni integrale ale Coranului în limba română.

Cea mai veche, datorată profesorului Silvestru Octavian Isopescul de la Facultatea de Teologie a Universității din Cernăuți, preot ortodox, a fost publicată în 1912. Are o declarată intenție polemică, ce se vădește în introducere și în notele de subsol. Totuși, numele divinității este „inculturat“: Dumnezeu. Originalul pe care a lucrat a fost cea mai bună ediție critică de pe atunci a Coranului, realizată la Leipzig de Gustave Fluegel. Lucrarea a fost republicată – din motive lesne de înțeles – abia în 1995, la editura Eta din Cluj, iar apoi la editura Cartier din Chișinău (anul trecut s-a tipărit ediția a 11-a). Astăzi, ea sună destul de arhaic; arhaizantă era și cînd ieșise din mîna traducătorului, fiindcă acesta era obișnuit cu stilul traducerilor românești ale Bibliei, pe care l-a folosit și pentru Coran. Cine îi iubește pe cronicari și e familiarizat cu literatura veche îi va descoperi însă farmecul. Faptul că s-a tot reeditat înseamnă că este încă prețuită.

Cea de a doua, intitulată Coranul cel Sfînt – traducerea sensurilor și comentarii, realizată de Asociația Studenților Musulmani din România și publicată în 1998 la Timișoara, la editura Islam, are un scop catehetic și misionar: amplele introduceri și note justifică subtitlul. Nu există preocupare pentru stil, ci numai pentru exactitate. Numele Allah este lăsat ca atare.

În sfîrșit, versiunea profesorului George Grigore, de la Universitatea București, publicată prima dată în 2000 la editura Kriterion și reeditată de mai multe ori în România și în Turcia (acolo în ediție bilingvă), este cea mai izbutită pînă acum. Pregătită îndelung de o cercetare doctorală publicată în 1997 la editura Ararat cu titlul Problematica traducerii Coranului în limba română, ea este opera unui veritabil islamolog, cu sensibilitate față de comunitatea musulmană, dar fără a renunța la identitatea creștină. Evident, miza sa este facilitarea cunoașterii islamului și educarea la respect față de valorile acestuia. Introducerea, notele și indicii îi sînt de mare folos celui care se aventurează pe tărîmul misterios al acestei cărți complexe.

Monica Broșteanu este conf. univ. dr. la Universitatea București.

Foto: wikimedia commons