Plusuri şi minusuri provinciale

Iuliana ALEXA (Bacău) "Un dolşi far nienti adus din Italia" Provinciei îi lipseşte un motor de evoluţie culturală. La toate nivelurile. Nu e aer de noutate, de discuţie intelectuală, de carte nouă sau de film bun. Divertismentul se reduce la televiziune. Puţinii intelectuali de provincie (sper să nu sune rebarbativ sintagma) pendulează între inerţia mediului şi enervarea că nimic nou nu se întîmplă. Dacă exerciţiul reflexiv mai există, el se practică pe baze vechi. Analizăm iar şi iar poetica lui Eminescu şi realismul francez. Noile posibilităţi de interpretare... sînt privite cu mefienţă pentru că vin să destabilizeze ce se ştie deja. Şi nu e confortabil pentru nimeni să-şi reevalueze profund convingerile. În Moldova, acasă, asist la repetarea aceloraşi clişee naţionalist-ortodoxiste. "Ştefan cel Mare şi Sfînt." Duhul autentic ortodox se păstrează la mănăstirile sărace, nu la cele mari, unde ai posibilitatea să te "dotezi" cu slujba pe DVD. Încet-încet, ortodoxia Moldovei cade în kitsch. Se construieşte la Bacău o catedrală menită nu lui Dumnezeu, ci recordului. Se vrea a fi cea mai mare din sud-estul Europei. Mi se pare trist. Ce e bun în Moldova? Un fel de "dolşi far nienti" adus din Italia. Ce e bun în Capitală? Adrenalina. Infuzia culturală, chiar dacă nu mereu cu discernămînt. Mai multe posibilităţi de ameliorare financiară. Cioran se plîngea de Paris că e un loc unde se adună şi elitele, dar şi scursurile. La o scară ceva mai mică, ai acelaşi sentiment şi în Bucureşti. Dar pentru cei zece oameni pe care îi cunosc aici, de mare aristocraţie intelectuală, nu regret mutarea. Răzvan BRĂILEANU (Cîmpulung Muscel) "Mai multă sănătate mintală decît Capitala" Indiscutabil, Bucureştiul este centrul vieţii culturale, politice şi financiare româneşti. Asta nu înseamnă că în provincie nu au loc evenimente importante - cel mai bun exemplu este capitala culturală europeană Sibiu, care rivalizează anul acesta cu Bucureştiul. Însă "totul se petrece la Bucureşti"... De aceea m-am hotărît să vin aici la facultate şi, mai apoi, să rămîn în Capitală, în ciuda neajunsurilor "metropolitane" (poluarea, traficul, lipsa locurilor de parcare şi, mai presus de toate, mîrlănia unora dintre locuitori, născuţi aici sau "venetici", ca şi mine). În mod cert însă, provincia are încă mai mult timp, spaţiu şi sănătate mintală decît Capitala. Nici măcar în oraşele mari din provincie oamenii nu aleargă pe stradă năuci, presaţi de timp şi de griji, aşa cum o fac la Bucureşti. Apoi, înghesuiala cotidiană din spaţiile publice pare a nu fi atins întru totul provincia: pe trotuar ai încă loc să mergi ca pieton, iar pe carosabil nu-ţi toceşti deocamdată nervii, ca şofer blocat în trafic. În fine, numărul persoanelor care şi-au pierdut minţile, fie şi parţial, este infinit mai mic în provincie. În Cîmpulung Muscel, toată lumea îi cunoştea pe cei trei nebuni ai oraşului. În Bucureşti am avut un şoc întîlnind aproape în fiecare zi pe stradă alţi oameni care vorbeau singuri sau care se credeau radiaţi de către serviciile secrete. Ciprian VOICILĂ (Buzău) "Şansa să te aduni de pe unde te-a împrăştiat viaţa" Prea îndelungata mea existenţă socială de buzoian mă îndreptăţeşte să emit asupra provinciei următoarele judecăţi de valoare pe care le înşirui pe hîrtie urmînd modelul mersului în şir indian al minibuzelor care transportă zilnic călători pe ruta Buzău-Bucureşti, cu plecare din faţa unui castel medieval de secol XX, deghizat pe timpul zilei în bar cu biliard, proprietate a unui senior local, membru al clanului de argintari Vanghelis-Decebal-Suraj. Pulsul provinciei e cît se poate de hipotensiv, maşinile abia trec iritîndu-ţi nerăbdarea de bucureştean, îndelung educată prin trecerile pe roşu. În liniştea hibernală a cartierului irump din faţa blocului notele ultimului hit manelist. Sursa melodiei e un aparat abscons într-o Dacie cu uşile larg exhibate, în jurul automobilului prea ambulîndu-se nişte burtoşi chelioşi, proaspăt întorşi din Parcul Tineretului unde s-au scăldat la comun în ştrandul oraşului, nu înainte de a-şi etala pe "plajă" muşchii trans-formaţi la sala de culturism din aceeaşi zonă. Izolat între patru pereţi, dacă nu vrei să te pierzi în plin cafard, poţi să pui mîna pe o carte sau să deschizi televizorul. Dacă deschizi televizorul, te întîmpină reclamele locale care te îmbie, de exemplu, să înfuleci produsele firmei de panificaţie Borumir. Calitatea lor aminteşte de primele reclame pe care le-au văzut ochii românilor, după ce au căzut de pe ei solzii comunismului. Postul TV Taraf capătă în provincie proporţii sublime. În faţa televizorului îţi dai seama că opţiunea pentru cultura înaltă sau pentru cea populară poate fi doar o problemă temporală. Dacă stau mai mult de trei zile acasă, muzica de prin împrejurimi face corp comun cu cea difuzată la Taraf şi nu mi se mai pare abominabil să privesc la cocălăreala care se etalează acolo, iar emisiunile de la OTV devin suportabile spre plăcute. Afară, o linişte pustiitoare mă face să îi suspectez pe concitadinii mei că stau hipnotizaţi în faţa televizorului, cu spiritul critic de tot amorţit. Greutatea expresiei "eşti pe sticlă, deci exişti" o simţi cu adevărat doar în provincie. Ca şi întrebarea-cheie, omiprezentă şi atotbiruitoare aici: "Cît cîştigi?". Provincia însă îţi oferă şansa să te aduni cînd şi cînd de pe unde te-a împrăştiat viaţa. Cristina FOARFĂ (Craiova) Provincia: noul faţă în faţă cu reacţiunea Pentru mine, provincia se traduce prin Craiova. Tocmai de aceea, chiar şi atunci cînd generalizez, mă raportez chiar şi inconştient la realitatea pe care am ştiut-o bine optsprezece ani şi pe care o regăsesc aproape neschimbată cam o dată pe lună, cînd mă întorc. Din punct de vedere cultural şi nu numai, provinciei îi lipseşte racordul la nou, timpul pare că are alt ritm unde schimbările, noile tendinţe ajung cu întîrziere. Provincia strîmbă din nas cînd i se arată ceva ce iese din tiparul ei, ba chiar respinge cu agresivitate. Din provincie lipsesc şi oamenii pentru că mulţi preferă să plece, fie în Bucureşti, fie în alte ţări, iar cei care rămîn se complac în acea atmosferă de dolce far ninente şi de "merge şi aşa". Lista ar putea continua la nesfîrşit - lipsesc biblioteci bine dotate, oameni bine pregătiţi, investiţii şi o viziune de ansamblu, viteza pe care o are Bucureştiul. În schimb, aici găseşti lucruri valoroase, bine conservate, pe care Capitala le-a îngropat din lipsă de timp sau le-a categorisit scurt ca fiind vechi. Dacă în Bucureşti totul e marcat de nesiguranţă, de dubii, în provincie totul are o reconfortantă stabilitate, o autosuficienţă şi o încredere ce se opun neîncrederii bucureştene. În plus, în provincie încă se mai păstrează spiritul apartenenţei la comunitate, o solidaritate care pare fantastică, faţă de Capitala agitată şi plină de orgolii. Dezavantul provinciei că "aici nu se întîmplă nimic" poate fi transformat însă într-un avantaj, dacă ne gîndim că în anumite domenii vorbim de un teren aproape virgin, unde un proiect condus inteligent are şanse de reuşită, mai ales că nu este o concurenţă atît de mare ca în Bucureşti. Geo HRISTESCU (Giurgiu) "Viaţa are un alt ritm, deloc alert" Acul vitezometrului încetase să se mai mişte, de minute bune, şi îmi arăta obsesiv partea dreaptă a drumului, parte pe care se derula un film foarte cunoscut atît mie, cît şi Ioanei. Tamango spunea la radio de ce s-ar duce pe litoral în Bulgaria. Fără să ne dăm seama, intrăm în oraşul natal, oraş în care fugim la fiecare sfîrşit de săptămînă. Inevitabil îmi vin în minte toate locurile pe lîngă care trecem pînă la casa părinţilor noştri. În oraşul de provincie, cu numai trei semafoare şi un singur bulevard care se termină în port, la mai puţin de un kilometru de bulgari, viaţa are un alt ritm, deloc alert. Am crescut pe malul lacurilor, aflate cu zecile în judeţ. Am crescut făcînd plajă pe Groapă. Groapa de Cenuşă, un lac artificial, dezafectat. Am crescut într-un cartier de case - copilul din mine nu a cunoscut asfaltul pînă la 6 ani, străzile pe care ne jucam fiind acoperite cu pietriş. Cele bune. Am crescut în livezi, am alergat pe hectare întregi plantate cu viţă-de-vie, acolo unde făceam cazemate. Am crescut în liniştea nopţilor de vară, departe de maşini, motociclete şi blocuri în construcţie, macarale şi excavatoare. Ioana îşi fixează centura şi îmi aminteşte că la 8 ne întîlnim cu Marius la Motoare. Deci trebuie să îmi reintru în ritm. Fără să ne dăm seama, ieşim din orăşelul natal. Ne întoarcem în Capitală, locul de unde se dă ora fixă, locul care ne-a adoptat atunci cînd am vrut să venim la facultate. Apoi ne-a oferit o casă. Şi nu am mai plecat înapoi. Acum îmi plac aglomeraţia, cele 19 semafoare la care stau de cîte patru ori, în drum spre serviciu, ambulanţa care trece în fiecare dimineaţă, parcă, prin sufrageria noastră de la etajul şapte al blocului de lîngă Cora, cele 400 de restaurante în care ne întîlnim cu prietenii, stadionul din Ghencea, Lacul Morii, Magheru, Mall-ul cu 100 de săli de cinema, Nottara, furnicarul în care mă pierd în fiecare zi. Acul vitezometrului încetase să se mai mişte de minute bune şi îmi arăta obsesiv partea dreaptă a drumului, parte pe care se derula un film foarte cunoscut atît mie, cît şi Ioanei... Bogdan IANCU (Vîlcea) "Un acasă numai bun de visat" Trebuie să spun de la început că atît Capitala, cît şi provincia pe care le pun faţă în faţă sînt reprezentări stereotipe şi prin urmare rezultatul punerii în oglindă trebuie luat ca atare. Provinciei îi lipseşte zgomotul aiuritor al Capitalei - şi aici nu mă refer la zgomotul tramvaielor la ora 5 dimineaţa şi nici la concertele infinite de claxoane prinse în ambuteiaje, ci la evenimentele - concerte, festivaluri, spectacole - care se desfăşoară într-un ritm căruia numai fanaticii îi fac faţă (evident, faţă de alte capitale sîntem codaşi). Capitala este şi va fi pentru multă vreme aproape unicul punct de ieşire, în numai cîteva ore şi la preţuri din ce în ce mai mici, spre Europa. Provincia transformă în avantaj relativa înapoiere faţă de Capitală, clădirile vechi rezistă cu ceva mai mult succes atacului modernizării cu conţinut ridicat de inadecvare (ştie cineva cum a fost posibilă construirea monstruosului sediu al Poliţiei de pe bulevardul Ana Ipătescu?), iar pentru cei torturaţi de haosul Capitalei, liniştea după-amiezelor de provincie devine un acasă numai bun de visat în picoteala dintre două şedinţe infinite. Sonia LODI (Arad) "Un grad mare de bun-simţ" Provinciei îi lipseşte viaţa de noapte, cel puţin oraşului meu natal, Arad. Dacă te apucă plimbatul la 1 noaptea, rişti să îţi dai seama, cel puţin pe timp de iarnă, că eşti singurul zevzec de pe străzi sau de la uşile cîrciumilor, parlamentînd cu chelneriţele plictisite, care vor să închidă. Şi îi lipseşte agitaţia din Bucureşti, atît de detestată de unii, care mie personal îmi place. Oraşul meu are un fel de încetineală care poate fi terapeutică, dacă te întîlneşti cu ea de cîteva ori pe an, cît eşti în vizită. Însă încetineala asta m-a făcut să aleg să locuiesc în Bucureşti, cu toate neajunsurile acestui oraş mare şi murdar. Provincia "mea" are în plus un grad mare de bun-simţ: taximetrişti care îţi dau restul pînă la 10 bani, şoferi care opresc la trecerile de pietoni nesemnalizate, oameni cu simţul umorului, părinţii mei, ţăranii autentici din pieţe, care vînd roşii şi varză murată autentice, rîul Mureş care a fost lăsat în pace, să curgă cum o vrea el, spre deosebire de Dîmboviţa, şi un soi de mîndrie locală domoală, dar fermă. Ştiu foarte mulţi oameni care sînt mîndri că sînt arădeni, dar nu cunosc foarte mulţi care să se laude că sînt stabiliţi în Bucureşti. Cel puţin nu din partea aceea de ţară. Adina PAPAZI (Buzău) "Un savoir lire pe care Capitala îl răpeşte" Mama s-a născut undeva lîngă Capitală, iar tata - într-un sat pe vremea aceea uitat de lume, azi mediatizat prin turism. De crescut, am crescut în provincie, la jumătatea distanţei dintre Bucureşti şi Braşov, într-o comună recent devenită oraş. Toată viaţa mama a muncit pentru ca eu şi sora mea să ajungem în Bucureşti, locul unde, după părerea ei, se întîmplă toate, se dă tonul. Aşa s-a întîmplat, dar numai după ce optsprezece ani am locuit în provincie. Nu m-aş muta înapoi acolo. Nici nu m-aş duce în alt oraş, fie el mare. Dar asta nu înseamnă că iubesc Bucureştiul cu frenezie. Pur şi simplu sînt conştientă că îmi garantează accesul la informaţie, la noutate şi actualitate. Aici am teatre, cursuri, festivaluri, ceainării, profesori pe care încă îi mai audiez. Chiar dacă informaţia ajunge astăzi în toate locurile, chiar dacă poţi avea orice carte în cîteva zile în orice colţ de ţară ai sta, chiar dacă şi festivalurile de film se întîmplă în fel şi fel de locuri, departe de "ţentru", îmi dă un plus de confort să ştiu că lucrurile dragi mie - concertele Iris şi Cargo, terasa cu cea mai bună cafea cu mentă din lume, Mache, Moni şi ceilalţi prieteni, Zambaccian şi Muzeul Satului, biserica Visarion, clătitele din Regie - îmi sînt mai la îndemînă aici, şi nu altundeva. Dacă este să am vreo nostalgie a provinciei, dincolo de frumuseţea şi sălbăticia locurilor, aceea este a tihnei, a timpului care acolo se scurge cu încetinitorul. Toate cărţile pe care le-am citit acasă la mama se "digeră" altfel, se sedimentează mai adînc. E un soi de savoir lire pe care Capitala, cu toată graba ei, cu tot zgomotul şi cu toată alergătura, mi-l răpeşte.