Plictisul şcolii româneşti
Sîntem deja mai mult decît plictisiţi să tot auzim sintagma „reforma învăţămîntului“, perpetua şi mult trîmbiţata reformă a învăţămîntului românesc. Ştiu, pentru unii a fi
e o stare
, dar nu despre asta e vorba aici şi tema mi se pare cît se poate de gravă şi actuală, chiar dacă subiectul poate fi considerat plictisitor prin stăruinţa cu care este invocat. Nu mai e de mult ceva
să vrei şi să spui asta. Pe de altă parte, e ceva încă
, e ceva ce trebuie musai făcut, căci altfel murim încet şi sigur, ca societate plictisită de o şcoală plictisitoare.
Se tot vorbeşte de plagiat ca de o plagă majoră a învăţămîntului nostru. Da, aşa e, dar plagiatul e doar vîrful unei piramide, ce-şi are baza în şcoala primară. Piatra de temelie e „banala“ copiuţă şi de la acest fapt aparent mărunt, de la mici pasaje şi idei pe care ni le scriem ca să nu le uitam la tablă, teză sau extemporal, se ajunge mai tîrziu la furtul grosolan de cărţi întregi. Dar de ce avem nevoie de copiuţe? Pentru că nu învăţăm. Şi de ce nu învăţăm? Aici cauzele sînt multiple (opacitatea profesorilor de a aprecia ceva original, pentru că se cere, în principal, să reproducem un volum mare de cunoştinţe şi nu să le înţelegem, teama de a fi pedepsiţi pentru o notă mică…), dar cred că cel mai important este pur şi simplu pentru că nu sîntem învăţaţi şi lăsaţi să învăţăm. Nu învăţăm pentru că avem parte de profesori plictisiţi, rigizi şi plictisitori. În loc să transmită mirare, interes şi energie, de cele mai multe ori profesorii noştri propagă şi ne contaminează cu plictis. Şi plictisul, precum căscatul, e contagios.
Imaginaţi-vă o şcoală cu profesori motivaţi şi entuziaşti. Ce ar produce ei? Păi, tot entuziasm, pentru că şi entuziasmul este contagios. O minte crudă, odată stîrnită cu mirare, cu greu se mai opreşte pînă nu află singură de ce lucrurile stau aşa. Minţile copiilor noştri sînt nişte uriaşe aspiratoare nefolosite pentru a strînge explicaţii despre ei şi lume. Noi doar îi învăţăm să aspire praful depus peste nişte manuale depăşite prin metode pedagogice desuete. Vrem să-i învăţăm toată informaţia universului şi nu ne alegem cu nimic. De ce trebuie să ştie toate rîurile lumii, cînd ar putea să facă, în schimb, un proiect despre Delta Dunării, să cerceteze şi să înţeleagă ce se întîmplă acolo? Ar căuta pe Internet, la bibliotecă, şi-ar întreba profesorii şi părinţii, ar încerca să afle singuri ce se întîmplă acolo. Proiecte şi nu memorare, căutare şi nu reproducere. De ce trebuie să se pună accent aproape exclusiv pe informaţie, cînd nu aceasta e acum marea noastră provocare? Mult mai important este să învăţăm cum folosim acest ocean informaţional în mod coerent şi corect, cum pătrundem în miezul lucrurilor şi nu doar să „surfăm“ pe suprafaţa valului informaţional.
Imaginaţi-vă că aceste şcoli cu profesori motivaţi şi entuziaşti ar funcţiona cîţiva ani buni şi ar acoperi întreaga ţară. Am avea parte de o societate civilizată şi educată, în cadrul căreia s-ar fura mai puţin (s-ar face economie de gardienii şi poliţiştii care păzesc acum diverse parcuri şi fîntîni arteziene), ar fi mai puţine gunoaie pe străzi (am putea face economie cu salubritatea), s-ar lua mai puţine medicamente aiurea şi după ureche şi, în genere, ne-am îmbolnăvi mai puţin, punîndu-se accent pe prevenţie şi nu pe tratament (şi, astfel, am putea face economie şi pentru sănătate). Iar lista poate continua la nesfîrşit: s-ar mînca mai sănătos (o mai bună educaţie alimentară), am avea mai puţini copii abandonaţi (printr-o mai bună educaţie sexuală), am dormi mai bine (linişte in cartier), ne-am respecta mai mult în trafic şi, în genere, am respecta mai mult în public spaţiul privat. Poate marele avantaj este că s-ar fura mai puţin şi la nivel macro (voturi, licitaţii, influenţă), avînd parte de nişte politicieni mai responsabili, verticali şi educaţi. Toate acestea înseamnă, pînă la urmă, nişte economii uriaşe de resurse financiare, de timp şi de energie. Alternativa o cunoaştem, e cea actuală: copii plictisiţi, adulţi pierduţi, suflete moarte…
E atîta minciună şi nepăsare în învăţămîntul nostru şi toate acestea omoară mirarea şi curiozitatea copiilor noştri. Prin ceea ce sîntem acum, noi nu îi vrem autentici, îi vrem înrolaţi (de cîte ori nu auzim la şcoală şi acasă: mai vezi pe cineva că face aşa?). Îi transformăm încet şi sigur în simple mecanisme repetitive ce pot memora şi reproduce texte şi informaţii pe care, din păcate, nu le înţeleg şi stăpînesc. Şcolile noastre sînt pline de minciună şi plictis. Minciuna că sîntem profesori ne omoară încet şi sigur. Un profesor adevărat stîrneşte căutare şi mirare, nu răspîndeşte plictis şi înregimentare. De cîte ori nu avem parte în şcoală de „profesori“ care se baricadează după catedră, care fug de explicaţii şi care se ascund după titluri şi poziţii? Se apără cu catalogul şi ameninţă cu note mici. Vor să fie ascultaţi, dar nu au ce să ne spună; vor să fie respectaţi, dar nu pot fi luaţi drept model; vor linişte în clasă, dar ei sînt goi şi serbezi. Copiii văd împăratul gol şi vina nu e a lor, ci a noastră, pentru că ne credem îmbrăcaţi. Ne îmbrăcăm în cunoştinţe, ratînd astfel cunoaşterea.
Copiii trebuie inspiraţi şi stîrniţi, nu cuminţiţi şi înrolaţi. Plictisul şcolii noastre le ucide jocul şi căutarea, mirarea şi creativitatea. Plictisul lor este reacţia firească la monotonia, automatismul şi neputinţa noastră de a gestiona un sistem educaţional tern şi dezarticulat. Gîndiţi-vă un pic ce se întîmplă în lume, acolo unde educaţia este privită cît se poate de în serios. De exemplu, citeam zilele trecute că, pentru a stimula mai eficient curiozitatea şi creativitatea, un grup de 30 de şcoli din Suedia (şcolile Vittra) a renunţat complet la ideea clasică şi statică de a aşeza elevii în clase şi bănci, organizînd şcoală într-un mod neconvenţional. Practic, ce se transmite copilului în acest tip de şcoli este că se poate învăţa oriunde, nu există un spaţiu special desemnat pentru acest lucru. Se învaţă continuu, peste tot. Imaginaţi-vă: un om care, la un moment dat, spune resemnat că el a învăţat „destul“ e un om mort. Ideea că înveţi doar la şcoală este cianură curată.
O altă idee revoluţionară, promovată recent în Finlanda, este renunţarea la „materii“ cum sînt geografia sau biologia. Profesorii îşi organizează predarea în funcţie de anumite subiecte şi teme de mare interes, ceea ce presupune o abordare interdisciplinară centrată pe rezolvarea şi aprofundarea unei probleme şi nu pe cunoaşterea unui domeniu. Se cere înţelegerea unor fenomene şi procese, fără să se mai pună accent pe materii şi domenii. Ideea mi se pare cît se poate de binevenită, făcînd un pic de dreptate împărţirii schizofrenice a cunoaşterii contemporane pe discipline de studiu. De mai bine de 200 de ani, trăim într-o cultură tot mai fragmentată în diverse domenii, care au apărut ca răspuns la cerinţa de segmentare a cunoaşterii, pentru o mai bună ordonare şi înţelegere a universului. În ultimii zeci de ani, această hiperspecializare pe domenii tot mai multe şi mai restrînse a început să-şi arate limitele, în sensul în care pierdem înţelegerea întregului şi posibilitatea de a ne integra coerent multitudinea de cunoştinţe de care dispunem acum. Universul nostru nu este împărţit pe discipline, îl segmentăm noi aşa pentru că nu-l putem înţelege momentan decît pe fragmente, dar abordarea a tot mai multe probleme şi fenomene ne arată că acestea nu se pot explica şi rezolva în termenii unei singure discipline. De exemplu, poate fi explicată conştiinţa umană doar de psihologie sau biologie? Nu, e nevoie de un efort concentrat şi integrat de cunoaştere a mai multor discipline clasice (filozofie, psihologie, biologie, medicină, matematică, lingvistică etc.), noua „disciplină“ fiind numită „Cognitive Science“. Plictisul şcolii noastre ne omoară încet şi sigur, dar îl putem alunga tot încet, dar sigur prin proiecte şi iniţiative de acest gen. Să nu ne plictisim degeaba, să ne plictisim cu folos.
Sorin Costreie este lector dr. la Facultatea de Filozofie, Universitatea Bucureşti.