"Plictiseala mă oboseşte ca şi aşteptarea" - interviu cu Marius RĂDOI

E călătoria un leac împotriva plictiselii? Tu de ce călătoreşti?

Pentru mine, călătoria este cel mai bun remediu împotriva monotoniei, a rutinei, a plictiselii. În acelaşi timp însă, călătoresc din curiozitate, din dorinţa de a vedea „enorm“ şi a simţi „monstruos“. E felul meu de a mă realimenta: din fiecare călătorie mă întorc cu nume, titluri, gusturi şi sonorităţi noi. Urmează apoi ritualul de a le descoperi, digera, apropria şi împărtăşi.

În cîte locuri ai ajuns pînă acum? Îţi alegi destinaţiile şi cu gîndul că n-ai vrea să fie ceva plictisitor?

„If I rest, I rust“ – o veche inscripţie apărută pe o cheie – e un motto care mi se potriveşte de minune. Sînt o fire neliniştită, agitată, simt în permanenţă nevoia de a fi activ, conectat. De aceea, îmi aleg destinaţiile ştiind că plictiseala mă oboseşte în aceeaşi măsură ca şi aşteptarea. 

Nu ezit să aleg o călătorie în Himalaya, în locul unui sejur într-un hotel de cinci stele, la malul mării. Dorm mult mai liniştit într-o cabană în vîrf de munte, cu gîndul că a doua zi am de parcurs zece ore, în loc să lenevesc pe o plajă. Mă simt istovit dacă nu sînt activ.

Evit turismul industrial „de brăţară“, turismul de tip ghetto, în care te bucuri de lux şi de confort în rezervaţii artificiale, în timp ce dincolo de gardurile înalte, care protejează bunăstarea, se află viaţa reală. Probabil că turistul agresiv nu se plictiseşte niciodată, obsedat să pună X-uri pe harta lumii, preocupat să cumpere magneţi de frigider. Aceleaşi ruine, aceleaşi temple, aceleaşi muzee văzute în galop, aceleaşi fotografii. Plictisitor. 

Oboseşti vreodată să-ţi faci planuri de drum? 

Pregătirea unei călătorii poate fi la fel de intensă ca drumul în sine. Cu timpul am învăţat însă că e mai bine să laşi loc improvizaţiei, surprizelor, iar odată ajuns la destinaţie, să te laşi purtat de un GPS intern, afectiv, olfactiv. Nici una dintre cele mai frumoase amintiri, din experienţele memorabile sau aventurile palpitante nu apare în ghidurile de călătorie, nu sînt rodul unei programări conştiente şi conştiincioase. 

Dintre locurile în care ai fost, unde crezi că nu te-ar ajunge plictiseala? Şi, dacă ar fi să alegi, care ar fi locul ideal pentru plictis?

Sînt o fire urbană, aşa că locul în care nu m-ar ajunge plictiseala ar fi un oraş mare, un oraş viu, cu viaţă culturală intensă, ca New York sau Buenos Aires. De altfel, sînt oraşe în care mă întorc întotdeauna cu plăcere, cu nerăbdare, unde simt că ritmul meu e în consonanţă cu freamătul lor. 

La polul opus, îmi imaginez un orăşel de provincie din fosta Uniune Sovietică, în timpul iernii, locul unde iau naştere marile drame ale personajelor literare. Totul încremenit, monoton şi gri, încît singura soluţie de a scăpa de plictiseală e să joci ruleta rusească. 

Ce ai făcut în cea mai plictisitoare zi?

Călătorind, am ajuns să-mi descopăr pasiunile şi să-mi înfrunt fobiile. Pentru mine, insula sau spaţiul mărginit, în general, devin plictisitoare odată ce le-am „decodat misterul“. 

E greu să aleg cea mai plictisitoare zi, însă îmi amintesc că pe insula Don Det, din sudul Laosului, în timp ce dormitam în hamac în foşnetul palmierilor, cugetam la noile concepte ale lumii moderne şi globalizate care a botezat „plăcerea“ de a nu face nimic cu hedonistul „chill out“. Eu unul am respirat uşurat cînd am evadat din paradisul Marelui Lebowsky, pentru a lua o gură de aer proaspăt, contaminat de oraş.

Oamenii se plictisesc diferit de pe un continent pe altul?

Data viitoare cînd o să fac turul lumii o să cercetez şi aspectul ăsta.

Cred însă că, din nefericire, în ţările sărace găsim un numitor comun. Lumea e atît de preocupată de ziua de mîine, încît nu (mai) are timp să se plictisească. 

În culturile orientale, plictisul e învins de meditaţie şi introspecţie, iar în lumea latină de – familie şi comunitate. 

Povesteşte-ne o întîmplare amuzantă din călătoriile tale. 

Îmi amintesc că eram de ceva vreme la Chişinău. Într-o după-amiază mohorîtă m-am hotărît să mă tund. Îmi propusesem, dar n-o pusesem în practică din cauza „stilului“ sovietic adoptat de toţi tinerii din oraş. Într-un final, împins de frig şi de plictiseală, m-am refugiat într-o frizerie. Am intrat timid, am zis bună seara şi am fost întîmpinat de o fată frumoasă, care m-a privit puţin nedumerită, făcînd ochii mari. Mi-am dat seama imediat că nu ştia nici o boabă de română. Asta nu era ceva neobişnuit, însă mai întotdeauna se găsea prin preajmă un om de bine bilingv, dispus să dea o mînă de ajutor. Întîmplarea a făcut să intru într-o frizerie mai mică, în care toţi cei cu care încercam să interacţionez îmi răspundeau invariabil „nie panimaiu“. Nu m-am dat bătut şi am început să le explic prin semne. Mi-am trecut mîna prin păr şi am mimat că aş vrea să-mi ia foarte puţin din lungime, iar, la spate, l-aş vrea pierdut, tuns cu maşina… Fata nu a stat la discuţii, m-a învelit cu o pelerină roşie şi a început să mă tundă. În timp ce mă tundea, ne priveam în oglindă şi schimbam zîmbete tîmpe.

Cred că, la un moment dat, în camera alăturată apăruse un client care ştia puţină română, pentru că „stilista“ mea a ieşit puţin, apoi s-a întors şi m-a întrebat triumfal, într-o moldovenească perfectă: „deschis sau închis?“. În faţa unei asemenea provocări, am rămas ca la... coafor. Am îngăimat în engleză: „What?“ „Sorry?“, „Excuse me?“, moment în care fata a început să se joace puţin cu urechile mele, semn că putea să-mi lase părul peste, sau după ele.

Fiind cel mai pitoresc personaj de acolo, a mai apărut o colegă. Au început să vorbească în rusă şi să rîdă în hohote. Evident, habar n-aveam ce spuneau şi nici nu înţelegeam prea bine dacă jucam sau nu vreun rol în piesa lor. Aşezat pe scaun şi împodobit ca un brad de Crăciun, mă zbăteam să le explic cum stau lucrurile, să „comunic“ prin semne, numai că mîinile le aveam sub pelerină. 

Uneori, dacă vreo întrebare rămînea suspendată în aer, intuiam că frizeriţa mea şi prietena ei, „manichiurista“, mi se adresau mie. Aşa că am lăsat deoparte timiditatea şi uriaşele bariere impuse de o limbă necunoscută şi am început să vorbesc cu ele. Le-am explicat cu cuvintele mele că sînt român şi că locuiesc de cîteva săptămîni la Chişinău, unde lucrez ca profesor de spaniolă pentru Unión Fenosa, compania care distribuie energie electrică.

E greu de descris în cuvinte cum se tăvăleau de rîs, mai ales cînd introduceam în conversaţie cîte un cuvînt în rusă (ca de exemplu svieta, care înseamnă „lumină“) sau începusem să vorbesc rumañol cu un pronunţat accent moldovinesc („electritziăr“). 

Pînă la urmă, dacă am văzut cum stau lucrurile, m-am lăsat păgubaş. Nu aveam nici cea mai mică şansă să mă fac înţeles. Însă, înainte de a arunca prosopul, le-am zis şi eu tot ce ştiam în ruseşte – cuvinte alandala, pescuite de pe stradă, din piaţă, de la televizor sau din cîntece: „bere“, „apă“, „peşte afumat“ (kapcionaya rîba), „te iubesc“ şi „sărută-mă“. Cred că e inutil să mai continui delirul care le cuprinsese.

Cînd tot procesul a luat sfîrşit (am plecat aproape la fel de netuns, dar cu un look destul de retro), le-am întrebat cît costă. Era 9 lei. Şi, pentru că faza meritase toţi banii, am lăsat 15. Frizeriţa a rămas interzisă. I-a zis celeilalte, care făcuse şi ea ochii mari: „Shto?“.

Atunci, cu un aer uşor blazat şi superior, mi-am luat geaca şi am părăsit frizeria. Le-am privit cu coada ochiului pe cele două rusoaice care mă urmăreau descumpănite, stînd cocoţate pe pervaz.  

Marius Rădoi este profesor de spaniolă şi călător împătimit. 

a consemnat Ana Maria SANDU