Pledoarie pentru un muzeu de artă modernă

După multe decenii de ipocrizie inacceptabilă faţă de personalitatea lui Brâncuşi, dar şi de atentate directe la spiritul şi la substanţa operei sale, de la exaltările etniciste la cultul moaştelor şi de aici pînă la restaurările frauduloase şi la infestarea pieţei cu sute de falsuri, anul 2016, Anul Brâncuşi, a adus cîteva noutăţi care întrerup, oarecum, circuitul acestor agresiuni, care părea de nestăvilit.

Prima dintre ele este una de ordin instituţional, mai exact o reconstrucţie instituţională, şi anume Centrul Brâncuşi de la Tîrgu Jiu, care a început deja o campanie de stocare documentară, de cercetare fundamentală, prin asocierea cu Institutul de Fizică Măgurele, şi de constituire a unui portofoliu de proiecte fără nici o conotaţie propagandistico-idolatră, aşa cum s-a întîmplat de atîtea ori pînă acum. Cel de-al doilea eveniment important din această serie este promovarea unui proiect muzeal, cel puţin la nivelul unor intenţii ferme, dedicat lui Brâncuşi, al cărui sediu ar urma să se identifice sau să se edifice, evident, tot la Tîrgu Jiu. Iar al treilea episod, spectaculos prin anvergură, prin curaj şi prin unicitate, cel puţin pînă astăzi, se referă la decizia Ministerului Culturii de a achiziţiona Cuminţenia Pămîntului şi de a declanşa, în acest scop, şi un mecanism de subscripţie publică, el însuşi de o importanţă remarcabilă, cel puţin ca test pentru forţa noastră de coeziune, pentru capacitatea de solidarizare a populaţiei în jurul unor valori nonmateriale, exclusiv simbolice şi cu o strictă semnificaţie de reprezentare.

Dacă Centrul Brâncuşi de la Tîrgu Jiu trebuie privit ca o instituţie, şi atît, orice discuţie în jurul lui fiind inutilă atîta vreme cît nu există un material suficient pentru a-i evalua existenţa şi utilitatea dincolo de principii, celelalte două proiecte, achiziţia Cuminţeniei Pămîntului şi crearea unui muzeu dedicat lui Brâncuşi, trebuie discutate şi analizate chiar şi numai la nivel de intenţie şi de politică în domeniul culturii, ca decizie de consolidare a patrimoniului şi de îmbogăţire a infrastructurii culturale.

În ceea ce priveşte achiziţia lucrării Cuminţenia Pămîntului, deşi lucrurile ar părea de la sine înţelese într-o societate normală, în cazul nostru nu este deloc aşa. După 1990, deşi au fost mai multe prilejuri de achiziţie a unor opere brâncuşiene, de la Domnişoara Pogany şi pînă la un fond scos la licitaţie în Franţa şi adjudecat la o sumă modică pentru o achiziţie publică, statul român a fost complet dezinteresat, încercările unor oameni de artă, inclusiv ale unor instituţii, de a aduce în dezbatere acest lucru rămînînd fără nici o consecinţă. Pentru prima oară, anul acesta, deşi negocierile sînt ceva mai vechi, Guvernul României, prin Ministerul Culturii, a luat decizia de a achiziţiona lucrarea amintită, restituită proprietarilor după o custodie abuzivă a Muzeului Naţional de Artă. Fără nici o îndoială, această decizie este nu doar una necesară, ci şi imperativă pentru un stat responsabil şi conştient de rolul său, Cuminţenia Pămîntului fiind, alături de Sărutul, dar cu un ascendent în ceea ce priveşte unicitatea, un prim reper în definirea schismei pe care Brâncuşi o produce în istoria sculpturii, aceea care consacră ieşirea statuarului din paradigma clasico-renascentistă şi abandonarea figurativului definit anatomic şi individualizat psihologic în beneficiul reprezentării arhetipale, tipologice, de sub orizontul istoriei, acolo unde latenţele magico-idolatre pot fi încă accesibile.

Realizată prin cioplire directă, Cuminţenia… inaugurează, pe lîngă unicitatea stilistico-formală, şi o nouă abordare tehnică. Dacă un bronz, turnat în mai multe exemplare, ar mai putea fi achiziţionat, în principiu, şi cu un alt prilej, Cuminţenia Pămîntului este irepetabilă şi definitiv pierdută pentru instituţiile muzeale româneşti dacă nu se valorifică momentul singular în care achiziţionarea sa este posibilă. Decizia politică de cumpărare a lucrării este, atît în context cultural mai larg, cît şi în acela, particular, al apartenenţei sculptorului la spaţiul românesc, una obligatorie şi cu semnificaţii mai adînci decît cele referitoare strict la îmbogăţirea patrimoniului cultural. O astfel de obligaţie, dincolo de cele de ordin artistic şi identitar, este impusă, într-o strictă logică administrativă, chiar de către proiectul înfiinţării unui muzeu Brâncuşi, a cărui vocaţie ar fi să adune laolaltă patrimoniul brâncuşian din România şi tot ceea ce înseamnă obiect sau document relevant pentru definirea personalităţii sculptorului în cultura naţională şi universală. Simultan cu lansarea acestui proiect a fost lansată şi o solicitare de împrumut al unui fond Brâncuşi de la Centrul Pompidou din Paris, tocmai pentru diversificarea şi fortificarea prezumtivei expoziţii de bază.

Dacă demersurile pentru achiziţionarea Cuminţeniei… sînt nu numai legitime, ci şi obligatorii, inclusiv prin iniţierea amintitei subscripţii publice, care să activeze şi să implice direct cetăţenii ca parteneri conştienţi într-un proiect simbolic de anvergură naţională, ideea unui muzeu Brâncuşi deplasează din nou lucrurile spre excesul propagandistic, probabil pentru a exorciza, compensatoriu, culpa unor repetate nedreptăţi făcute sculptorului şi memoriei sale, şi spre soluţii secvenţiale, care mai degrabă improvizează spectaculos decît oferă răspunsuri unor necesităţi reale. Un muzeu Brâncuşi, în loc să deschidă accesul spre operă şi spre autor, nu va reuşi decît să enclavizeze patrimoniul, iar o expunere monografică, necontextualizată, ar face extrem de dificilă înţelegerea rolului excepţional pe care l-a jucat artistul în istoria sculpturii, înţelegere marcată oricum, atavic, de amatorisme şi de precarităţi de toate felurile. Brâncuşi nu trebuie închis într-un cavou de lux, ci pus în relaţie directă şi activă cu întreaga civilizaţie a tridimensionalului, şi nu numai, deopotrivă din perspectivă sincronică şi diacronică. Iar acest lucru nu se poate face decît într-un muzeu de artă modernă, care să lege conceptual, formal, logic şi, unde e cazul, cronologic, dar într-o cronologie a formelor, nu neapărat calendaristică, Muzeul Naţional de Artă, adică galeria naţională, care se opreşte cu enunţul, şi cu o expunere extrem de sumară, la cîţiva artiști născuţi în preajma Primului Război Mondial, şi Muzeul Naţional de Artă Contemporană, care nu începe nicăieri şi nici nu se opreşte undeva, ci procesează fenomene din imediata actualitate a căror semnificaţie majoră stă în însuşi faptul că există.

În această configuraţie a extremelor, între istoria clasabilă şi actualitatea efervescentă şi inclasabilă, unde ar fi locul unui muzeu Brâncuşi, fără context, fără parteneri, fără o filozofie care să-l susţină dincolo de o voinţă administrativă? Răspunsul este unul singur şi extrem de simplu: niciunde. Dacă un muzeu Brâncuşi nu poate fi aşezat undeva în mod real, Brâncuşi, însă, opera sa şi tot ce poate fi relevant pentru definirea şi înţelegerea personalităţii lui exemplare îşi găsesc locul legitim într-o amplă expunere a unui muzeu privind modernismul, liantul organic şi indispensabil între MNAR şi MNAC. În această instituţie mereu amînată, a cărei absenţă viciază grav imaginea şi coerenţa noastră simbolică, nu numai Brâncuşi, ci şi tot ce a produs spaţiul cultural românesc, şi nu numai, de la avangardele istorice şi pînă astăzi, adică de la Tzara, Segal, Iancu, Brau­ner, Maxy, Corneliu Michailescu, Păun, Trost… Bernea, Neagu, Bitzan, Mitroi, Virgil Preda, Cădere… şi pînă la contemporanii din ultimele promoţii care se înscriu în paradigma modernistă, ar putea fi văzuţi sistematic şi înţeleşi prin expuneri coerente, nu prin întîlniri mai mult sau mai puţin întîmplătoare.

Privind astfel lucrurile, marelui nostru sculptor nu ar trebui să i se dedice, de Anul Brâncuşi, un mausoleu măreţ şi autist, ci un Muzeu al Artei Moderne în care locul său este atît de bine marcat, iar vecinătăţile, de o anvergură excepţională, sînt şi ele pe deplin demne de compania brâncuşiană. Dacă există acum o gravă disfuncţie în această zonă, ea nu are nici o legătură cu imensul patrimoniu care aşteaptă, risipit şi răbdător, să fie adus la lumină, ci cu gravul deficit de viziune, de conştiinţă de sine, dar şi cu dezinteresul cronic pentru termenele lungi, ale mediului nostru politic, administrativ şi, evident, cultural.

Pavel Şuşară este istoric și critic de artă.

Foto: adevarul.ro