Pledoarie pentru un erou discret

24 octombrie 2012   Tema săptămînii

Eroul e o construcţie. O interpretare. E şi o tradiţie. E obiect al dorinţei. O iluzie retrospectivă. Nu ştiu dacă literatura română mai are sau nu eroi după 1989. Pentru că intrăm într-o discuţie fără ieşire: ce-i eroul romantic, eroul clasic, eroul modern. Sau postmodern, chiar. Cît de mic pare acesta din urmă, cît de bicisnic, dar (poate) cît de autentic este el faţă de vreun Zorro de demult. Ştia Zorro că e erou? Ştia contele de Monte Cristo că e un erou? Poţi fi erou à ton insu? Iată prea multe întrebări şi hai, frate, mă plictiseşti, trec mai departe.

Bine. Ar trebui să spun că vremurile noastre hiperconsumeristice, aseptice, individualiste, ecologiste, morale (cît de morale, Doamne – vezi textul lui Constantin Vică despre Facebook din Dilemateca nr. 76, septembrie 2012), eroul, dacă mai există, îşi ţine capul la cutie. Un nene care vorbeşte foarte sugestiv despre schimbarea de ethos petrecută la începutul acestor timpuri noi este Irving Howe. O să cităm şi o mostră de expresie a imaginarului eroic după, ca să vedem dacă am pierdut ceva.

Unul dintre articolele memorabile pe care le-am citit prima oară cînd am ajuns într-o bibliotecă străină a fost cel pe care Irving Howe îl publică în Critical Inquiry, în 1959, sub titlul Mass Society and Postmodernist Fiction. Nu mai ţin minte concluzia, dar totul se află în pilda asta: să presupunem, zice Howe, că Raskolnikov se trezeşte într-o dimineaţă şi primeşte o scrisoare care-l anunţă că a cîştigat o bursă Guggenheim (cu burse de-astea îşi scriu şi alde Howe articolele despre postmodernism, de altfel). Bun. Omul are de făcut pregătiri, de completat formulare, de elaborat proiecte. Nu prea mai are timp să se gîndească la crima pe care personajul lui Dostoievski o comite în romanul din 1866. Aliona Ivanov ar fi scăpat, opinează Howe, dacă Rodion ar fi primit o bursă; tînărul ar fi antipatizat-o în continuare, dar atît. Cam asta se întîmplă cu ficţiunea postmodernă din zilele noastre, continuă criticul din Bronx, în zilele noastre în care cultura s-a masificat şi în care masele se pot cultiva masiv: au dispărut situaţiile conflictuale puternice – sau dacă n-au dispărut, zgomotul pe care îl fac ele nu mai e la fel de gustat de un public mai comod, mai individualist, mai cinic, de ce nu, şi poate mai discret (dar atributele astea din urmă sînt ale mele, iertare, Irving). Raskolnikov e un erou, într-o lume, cum să spun, sună déjà vu, dar: antagonistă. E un erou problematic, deja modern.

Ne mutăm în România. Anii ’70. Alexandru Stark primeşte o scrisoare de la un telespectator, din care citează în cartea lui Aventuri pe diagonală (Albatros, 1982). „Trăim – chiar dacă nu sînteţi de acord – într-o lume romantică şi ne-am cîştigat dreptul la vis! Atunci de ce vorbim aşa de rar despre asta? Ştiu că nu e uşor, ştiu că de multe ori trebuie să stăm la rînd cînd vrem să cumpărăm unele lucruri deficitare (singura «coadă» care mă bucură e cea de la cărţi), dar visul nu poate fi anihilat aşa de simplu”. Vă spun drept că nu mă interesează deloc dacă citatul acesta e o invenţie de-a autorului sau nu, dacă e „real” sau nu. Atîta vreme cît Paul Goma scrie că a crezut în Ceauşescu în 1968, pot să iau de bun ce-mi dă Stark în cartea lui de însemnări. Mesajul telespectatorului spune ceva mult mai puţin înălţător decît vrea: eroul s-a banalizat, într-o lume aproape perfectă. Istoria cu totul a devenit eroică, iar cei care nu sînt eroi nu pot fi decît paraziţii. Lumea utopică este suprasaturată de eroism, în vreme ce lumea „reală” nu mai poate decide simplu între bine şi rău, care continuă să reprezinte valori absolute. Cele două societăţi care, fiecare, păstrează un loc, tot mai nesigur şi mai uşor de scuatat (hm) pentru erou, încep să fie înlocuite de o alta.

Nevoia de erou

Chestiunea eroului în literatură e, sigur, mult mai complicată. Ar trebui înjghebată o tipologie şi văzut în ce măsură Roland, Quasimodo, Candide şi Mersault sînt eroi. Se poate argumenta că, de la primul la ultimul, lucrurile s-au schimbat atît de mult încît nu mai vorbim deloc despre acelaşi lucru. Putem spune că eroul „s-a degradat”, dar şi că „s-a modernizat”, apoi putem introduce ipoteza unor cicluri: Evul Mediu revine în romantism, iar din romantism am ieşit foarte tîrziu, după cum se poate constata mai sus. Şi mai putem constata ceva: literatura, bunăoară, cea română inclusiv, nu ţine seamă prea mult de sincopa istorică 1948-1989. N-o face şi pentru că, după sfîrşitul terorii staliniste, globalizarea nu mai putea fi oprită, putea fi amînată. Se poate ca-n anii ’70 mulţi tineri români să mai gîndească în forma adrisantului lui Stark – şi desigur că asta se întîmplă şi azi – dar e la fel de clar că negativitatea devenise cool şi că Mîşkin e greu de reînviat altfel decît cu masca lui Mr. Bean. Eroul pozitiv ţine de un imaginar inocent, de un imaginar al solidarităţii, de un respect al sacrului – pe scurt, de nişte valori care nu mai sînt ale noastre, în măsura în care fiecare dintre noi am intrat într-un sistem cultural diferit de cel anterior lui 1989 (sau lui 1945, pentru europenii occidentali).

M-aş putea lansa în fel de fel de rămurele ale crengilor de argumente de mai sus, dar cred că nu am de ce. Mă tem că, pe de o parte, nevoia de erou există – măcar din partea consumatorilor de cultură de masă, adică mai noi toţi – şi că, pe de alta, eroul n-a dispărut din literatura română. N-aş putea să mă hazardez cu exemple nepotrivite şi nedrepte faţă de altele mai bune, dar cred că poezia românească de după 2000 este populată de eroi gustaţi de publicul amator de gen: „eul liric” al lui Marius Ianuş, de pildă, este un „erou”, tras, desigur, în acelaşi registru grav-ironic fără de care evocarea eroică şi-a pierdut sensul.

Mai e ceva. După ce vechiul regim impusese o serie de eroi populari mai mult sau mai puţin credibili (şi fără să mai vorbim despre demonetizarea noţiunii odată cu cultul personalităţii instalat), „eroul” a devenit o categorie imaginară foarte bine reprezentată de politica post-1989: regele Mihai I, Marian Munteanu, Corneliu Coposu, Ana Blandiana, dar şi (oficial „erou”) Vasile Milea, apoi atîţia martiri ai comunismului scoşi din uitare sau din spaţii memoriale familiale. Niciodată literatura nu însoţeşte evenimentul istoric. Ea apare mai încolo, cînd febra scade şi polen ficţional poate fi cules de pe plantele care au apucat să înflorească. Acest „mai încolo” n-a confirmat deloc fervoarea eroică a primelor zeci de luni de după decembrie 1989. Libertatea nu-i măreaţă şi nu construieşte nimic cu hei-rup, aşa cum face constrîngerea. Distanţa dintre ideal şi viaţa cotidiană, dintre proiecţie şi apariţie e desigur responsabilă nu doar de retragerea discursului eroic din societate şi a aurei eroice din sensibilitate, dar tot ea, se spune, stă la baza ideii lui Flaubert de a scrie un roman despre nimic (şi a eroizării doamnei Emma). De aici, singurul erou posibil: revoltatul. Dar nici măcar el n-avea viaţă lungă, pentru că post-tranziţia se face simţită şi, odată cu ea, cotidianul curge mai repede, mai organizat, mai lucrativ, spre ceea ce nu se mai poate numi culme, ci întindere.
Altfel, cum DD ne salvează pe toate drumurile, mai abitir decît Superman, mă tem că eroul nici n-ar avea cum să trăiască altfel decît retras, discret, incognito sau chiar reclus.

Alexandru Matei este eseist. Cea mai recentă carte publicată: Mormîntul comunismului românesc, IBU Publishing, 2011.

Mai multe