Pledoarie pentru metisaj

dedic acest text memoriei lui Vintilă Mihăilescu, care a știut mai bine decît oricine să deconstruiască autenticitatea neaoșă 

Ca orice lucru despre care vorbim sau scriem, „autenticul/autenticitatea” este o ficțiune culturală. De ce? Pentru că momentul intrării in limbaj marchează momentul intrării in ficțiune, în construcția culturală. Termenul autentic poate fi înțeles – ca mulți termeni – în opoziție binară cu ceea ce este inautentic, fals, înșelător. Autentic are automat atașată o valoare de adevăr. Deci autentic înseamnă ceva adevărat. Panta alunecoasă a semnificațiilor începe însă cînd privim alăturările frecvente ale termenului sau cine primește acest adjectiv. De cele mai multe ori – și corectați-mă dacă greșesc –, autentic e folosit în propoziții care au de-a face cu cultura materială care ar exprima o identitate: mîncare, îmbrăcăminte (aici a se deosebi de original, cu referire la marcă, deși se folosește și autentic pentru a desemna marca originală), băutură, stil. Există evident și forma aplicată individului, o persoană autentică. Ce înseamnă asta? Înseamnă nealterat, pur, ducînd cu gîndul la imuabil. Perfect. Oare? 

Acest tip de utilizare a termenului denotă o înțelegere a culturii care este incorectă din perspectiva antropologică: cultura ca monolitică, ontologică, originară și posibil pură, deci alterabilă, poluabilă, posibil și probabil decadentă în timp – cum altfel, pentru că timpul „alterează” orice este perisabil. Dar oricine a studiat culturile din perspectivă antropologică s-a întîlnit cu definițiile acestora ca fiind produsul continuu al întîlnirilor, ele fiind de fapt poroase, dinamice, în perpetuă schimbare și în constantă redefinire. În tensiune.

De unde atunci căutarea și accentul pe autentic? Tocmai din această tensiune între identitate și alteritate, între cum ne definim și cum devenim, între descrierea sinelui și descrierea dinamicii sinelui. Cum spune și fizica, nu poți descrie în același timp un obiect și starea lui de mișcare. Acum, din perspectivă politică, accentul e pus pe obiect, din două motive: trăim încă în epoca națiunilor care se legitimează de la autenticitate și folosesc cultura monolitică în chip de justificator; trăim în epoca politicii identitare, ironic derivate chiar din istoria construcției naționale, ceea ce înseamnă că afirmarea unei identități autentice este ceea ce conferă drepturi pe scena politică (în sens larg). Consecințele sînt interesante și pot fi interpretate în multe feluri. Enumăr cîteva. 

Fluiditatea e un mit deocamdată. Deși mult trîmbițată, nimeni nu vrea să fie fluid. Constrîngerea definirii pentru a fi parte din agora identităților multiple purtătoare de drepturi (individualism posesiv, în sens de proprietate asupra drepturilor) împinge spre definiri. Acestea pot deveni rigide și osificate. E interesant de observat cum de multe ori aceleași voci care cer fluiditate sînt temătoare în fața oricărei expresii a acesteia: totul devine apropriere culturală. Pericolul? Ghetoizarea, închiderea în sine și chiar pierderea culturii ca produs dinamic al continuelor întîlniri.

Afirmarea excesivă a autenticității și ostilitatea crescută față de ceea ce alterează sau amenință puritatea – pentru că riscul de a pierde drepturi dacă ești impur e mare. E un fel de revers al temerii de apropriere culturală. Căutarea obsesivă a autenticului din sine duce la pierderea măsurii importanței celuilalt în chiar constituția de sine, fie și ca element de opoziție. Rezultat final – un fel de nevroză identitară, cum ar fi dacopatia. Cu posibile consecințe grave, cum ar fi violența față de celălalt.

Dificultatea, dacă nu imposibilitatea comunicării. Comunicarea autentică (iată!) implică alterarea participanților, pentru că însăși măsura ei este cît de mult ne-a schimbat o conversație (de orice fel, la orice nivel). Teama de inautentic, de a „pierde identitatea”, de a fi poluat prin contact ține entitatea temătoare în propria bulă identitară și identică cu sine.

Pentru că am început cu națiunile, să terminăm cu ele: autenticul este o formă politică de justificare identitară. În mod cert, formele de organizare ale statelor-națiune moderne încep să devină depășite în dinamica globală contemporană. E interesant de observat cum convulsii succesive par să repună statul-națiune pe hartă, ca proiect salvator, întîi salvator de la colapsul industriei locale și al crizei economice (de exemplu, Brexit), și, mai recent, ca salvator de pandemii (închiderea granițelor naționale a fost primul reflex în cele mai multe cazuri, deși e clar că virusurile nu cunosc granițe și nu discriminează după pașaport). De fiecare dată, însă, se pare că doar acțiunea și cooperarea colectivă aduc soluții – e greu, dacă nu chiar imposibil să vii cu soluții naționale pentru probleme globale. Este la fel de greu să vii cu soluții identitare bazate pe autenticitate într-o lume a cărei ontologie este amestecul și ale cărei origini sînt în întîlnire, în amestec, în metisaj, și nu într-o monogeneză fantasmagorică. Scuze, dar nimeni sau nimic nu s-a născut dintr-unul…

Alec Bălășescu este antropolog, autor al volumelor Paris Elegant, Teheran Incitant, Voioasa expunere a ordinii mondiale și Într-o zi, orașul. Predă la Universitatea Royal Roads din Victoria, Canada și este cofondator al Re-Genera Group.

Foto: wikimedia commons.