"Pleci cînd îţi dai seama că nu mai ai ce învăţa"
Brain drain: un fenomen global cu mize economice, sociale şi politice majore. Şi un factor de risc mai ales pentru ţările în curs de dezvoltare. În ultimii 25 de ani au plecat din România mii de medici, cercetători, savanţi de top, atraşi de condiţiile profesionale şi de viaţă mult mai atractive din ţările occidentale. Parcursul e aproape acelaşi pentru toţi: studii liceale şi universitare în România, apoi o bursă pentru master sau doctorat într-o ţară dezvoltată, apoi decizia de a continua cariera academică în afara ţării. Cei mai mulţi au văzut în România doar un drum înfundat. Ce se poate face pentru a atrage înapoi în ţară această comunitate ştiinţifică românească din afara graniţelor?
„Pleci cînd îţi dai seama că nu mai ai ce învăţa“
De ce pleacă oamenii valoroşi din România?
Oamenii pleacă dintr-un loc din cauza condiţiilor proaste de acolo unde se află pentru condiţii mai bune, acolo unde se duc. Adică: salarii, utilităţi, infrastructură, acces la biblioteci, la articole etc. Dar şi pentru că acolo unde sînt nu mai au ce învăţa, un lucru foarte important cînd ne referim la educaţie şi cercetare. Pleci cînd îţi dai seama fie că nu mai ai ce învăţa, fie că eşti interesat de un domeniu sau de o activitate care, acolo unde te afli, nu se face sau se face la un nivel sub ce înseamnă frontiera ştiinţei în domeniul respectiv. Eu am plecat din ţară în 2003 cu o bursă Erasmus. Am ajuns la Universitatea din Bonn, unde am descoperit fizica particulelor elementare. În România anului 2003, la nivelul de anul trei-patru de facultate, nici nu se discuta de fizica particulelor elementare. Această bursă mi-a deschis ochii, m-a ajutat să-mi dau seama ce-mi place şi să hotărăsc că asta îmi doresc să fac în continuare. Cum nu puteam face asta în România, am ales să plec în străinătate.
S-a schimbat ceva în comparaţie cu anii ’90, cînd s-a înregistrat primul exod al cercetătorilor români? Ce determină astăzi un cercetător tînăr să plece din ţară?
În anii ’90, cercetarea era subfinanţată, cei care lucrau în educaţie făceau mari eforturi să se menţină pe linia de plutire. Resursele umane erau numeroase, dar universităţile au crescut, iar resursele umane au scăzut cantitativ, dar şi calitativ tocmai pentru că cei mai buni au plecat în străinătate. Acum încercăm să păstrăm perspectiva idilică de dinainte: poate la un moment dat vor veni vremuri mai bune, finanţare mai bună, condiţii economice mai bune ş.a.m.d.
Cum ar putea fi convinşi aceşti specialişti care lucrează în străinătate să se întoarcă în ţară?
Cred că alta este întrebarea de aur: cum să facem ca un cercetător din străinătate – nu numai sau nu neapărat român – să găsească România atractivă? Vorbesc de cercetători indiferent de naţionalitate, indiferent de domeniu. Cred c-ar trebui să ne debarasăm de ideea de a întoarce diaspora românească acasă. Mai degrabă ar trebui să ne întrebăm „ce-ar trebui să facă sistemul pentru ca cercetarea să ajungă să fie atractivă pentru oamenii din afară“. Din păcate, nu există o reţetă, trebuie pur şi simplu ca sistemul să vrea să se schimbe. Ceea ce a părut a fi un început, un
pe care l-am văzut foarte clar şi eu, dar şi colegi de-ai mei plecaţi în străinătate, a fost „reforma Funeriu“. În momentul de faţă constatăm că, deşi formal, ceea ce a fost introdus prin „reforma Funeriu“ s-a păstrat la nivel de comisii, comitete, organe consultative, criteriile acelea minimale atît de discutate în presă au fost denaturate pînă cînd fondul reformei s-a pierdut cu totul. Asta mi-a amintit de ce îmi spunea fostul meu conducător de doctorat, cu care discutam despre situaţia din România: anume că singura modalitate de a reforma sistemul de aici ar fi pensionarea tuturor celor din sistem şi crearea altuia nou.
Cum ar putea fi ţinuti pe loc aici, în Romania, cei care sînt la început de carieră?
E greu să ţii pe loc un tînăr care vrea să crească. Şi nici nu cred că e bine. Cînd sînt o mulţime de piedici birocratice, cînd nu există predictibilitate, nu-ţi poţi proiecta viitorul şi nu te poţi aştepta ca cineva să aleagă România ca destinaţie pentru o viitoare carieră în cercetare.
Ceea ce am văzut frecvent la concursurile pentru posturile din universităţi este că sînt competiţii cu un singur candidat pe loc, şi acela provenind din instituţie. Or, universităţile ar trebui să se întrebe de ce sînt aşa de puţin atractive şi nu vin mai mulţi candidaţi. Un al doilea aspect este legat de salarizare, în sensul că diferenţa dintre salariul de intrare – deci pe poziţiile vizate de tineri – şi cele de profesor universitar sau de cercetător 1 este foarte mare. Or, cei care sînt seniori nu resimt această presiune financiară, cei tineri, însă, o simt în mod cert. Nu în ultimul rînd, există diferenţe foarte mari între modalităţile de salarizare între diverse institute şi universităţi, care iarăşi creează dificultăţi în atragerea tinerilor.
Lucian Ancu este post-doctorand la Universitatea din Geneva şi membru al Experimentului ATLAS de la CERN în cadrul căruia efectuează cercetări în fizica particulelor elementare.
Corina Negrea este realizator de emisiuni de ştiinţă la Radio România Cultural. De şaisprezece ani este corespondentul special al Societăţii Române de Radiodifuziune pentru Săptămîna Nobel.
anchetă realizată de Corina NEGREA