Play that funky music, AI!
De-a lungul timpului filozofii au formulat o serie de experimente mentale cu scopul de a testa intuițiile oamenilor cu privire la o sumedenie de probleme care țin de dreptate, sensul vieții, natura plăcerii ori natura obligațiilor morale.
Nu toate experimentele mentale au însă implicații atît de angoasante (sau cel puțin nu într-o manieră atît de directă). Este lesne de presupus că cititorul și cititoarea acestui Dosar despre implicațiile Inteligenței Artificiale (AI) sînt la curent cu celebrul Test Turing discutat în amfiteatrele facultăților de profil și prezent în filme variate, de la filme de cult precum Odiseea Spațială 2001 la produse din cultura pop contemporană precum Ex Machina ori (deja mult așteptatul, pentru cel de-al doilea sezon) Westworld. Testul Turing, de la prima sa formulare venită din partea influentului Alan Turing, se dorește a fi testul de turnesol pe baza căruia putem determina dacă o entitate cu care interacționăm este una „gînditoare“.
La 30 de ani distanță însă, filozoful american John Searle formulează celebra sa critică la adresa relevanței testului Turing printr-un alt experiment mental, intitulat „camera chinezească“: Inteligența Artificială, în opinia lui, este condamnată la a fi limitată doar la simularea înțelegerii aptitudinii de a vorbi chineză, nu va putea niciodată să înțeleagă cu adevărat o limbă naturală. Să facem însă abstracție puțin de argumentul lui Searle (amplu criticat, de altfel, în literatura de specialitate), deși ar fi interesant să ne imaginăm o conversație pe care ar purta-o cu Sophia AI, și să schimbăm puțin elementele decorului din camera lui chinezească: haideți să înlocuim computerul vorbitor de mandarină cu un R2D2 cu veleități de compozitor.
Cea mai recentă carte a lui Yuval Noah Harari, Homo Deus, este de a dreptul fascinantă. Nu atît prin prisma ideilor expuse (în fond, Nick Bostrom a făcut-o mai bine înaintea lui), cît prin stilul accesibil în care este scrisă și prin multitudinea de exemple fascinante pe care Harari le aduce în discuție cu privire la punctul de cotitură în care homo sapiens se află în relația lui actuală cu tehnologia și AI-ul. Unul dintre subiectele abordate de Harari se referă la un domeniu cu privire la care obișnuim să credem că va scăpa, măcar în viitorul apropiat, de presiunea automatizării și robotizării: cel al creației artistice. Acesta vorbește despre David Cope, profesor de muzicologie la Universitatea din California și cercetător în confluența dintre AI și muzică. El este creatorul lui EMI (Experiments in Musical Intelligence), un program de computer specializat în a imita stilurile unor compozitori celebri precum Bach. După șapte ani de muncă depuși în dezvoltarea programului, Cope a cules roadele: EMI a compus, într-o singură zi, 5000 de aranjamente muzicale corale à la Bach. Ulterior, acesta a organizat o serie de concerte și audiții cu muzica pe care a compus-o EMI: spectatorii s-au declarat entuziasmați, ca și cum s-ar fi aflat în fața unor piese uitate de-ale lui Bach. Reacțiile lor după ce au aflat însă că cel care compus aranjamentele muzicale nu a fost un om, ci un program de computer au fost variate, însă cele mai multe nu au fost pozitive. În ciuda ostilității publicului de muzică clasică, EMI și-a găsit locul pe ștatele de plată ale unei case de discuri, iar în concerte ulterioare a convins publicul că este un compozitor genuin.
Criticii, povestește Harari, au subliniat că opera lui EMI este impecabilă din punct de vedere tehnic, doar că pare că îi lipsește ceva: să-i spunem profunzime, în lipsa unui termen mai potrivit. Pentru a răspunde acestor critici, Cope a plusat și a creat-o pe Annie. Spre deosebire de EMI, care compunea pe baza unor reguli predeterminate, Annie se baza pe machine learning și, după o perioadă în care a compus muzică, s-a reorientat către poezie și haiku-uri.
În ciuda complexității de care dă dovadă, este foarte posibil ca Annie să nu fie considerată un compozitor sau poet autentic. Reacția „conservatoare“ pe care am amintit-o anterior din partea comunității criticilor din lumea muzicii clasice privitoare la lipsa profunzimii lui EMI este similară cu poziția lui -Searle despre care vă povesteam mai devreme. O astfel de mașină poate simula că înțelege limba chineză ori că poate compune în stilul lui Bach ori scrie un haiku, însă nu va ajunge niciodată la profunzimea înțelegerii care este rezervată minții umane. Așa să stea însă lucrurile?
De la vechii greci la Beethoven
Instituția proprietății intelectuale (și în particular a drepturilor de autor) este o creație modernă, apărută la confluența dintre diverse transformări radicale ale societății. Tiparul, prima dintre ele, este responsabil pentru reducerea costurilor asociate cu copierea. Coroborate cu trecerea către o formă incipientă de economie de piață și afirmarea socială a burgheziei, costurile în scădere asociate cu producția de carte au puse bazele unei piețe a cărții în Europa. Producția intelectuală devenea, deja, o activitate lucrativă, iar breslele perioadei moderne începeau să se bată pentru privilegii legale similare legislației contemporane a drepturilor de autor. Cel de-al treilea aspect revoluționar ține însă de o modificare interesantă de optică survenită într-o perioadă în care asemenea transformări aveau loc și în alte domenii în afara celor culturale: (re)definrea statutului de autor. Pentru vechii greci noțiunea modernă de autor ca persoană care se află la originea producerii unei idei trebuia să fi fost o concepție stranie: Homer nu este, cu adevărat, autorul Iliadei și al Odiseei, ci doar un receptacul prin care muzele comunică. Influența cauzală directă a artistului este aproape nulă, iar, de aceea, noțiunea de drept de autor ar fi fost incomprehensibilă în Atena antică. Revoluția copernicană din știință și filozofie va avea însă un impact și în ceea ce privește noțiunea modernă de autor: el nu mai este doar un transmițător al semnalelor muzelor ori al voinței divine, ci este un creator. Bazele morale ale teoriilor etice privitoare le drepturile de autor se fundamentează plecînd de la această schimbare de optică.
Să luăm exemplul lui Beethoven: în virtutea muncii lui asidue, acesta merită un soi de recompensă legală sub forma unui drept de proprietate. Amestecul dintre muncă și ideile din domeniu public, vor spune adepții teoriei drepturilor naturale, este fundamentul moral care legitimează drepturile de autor în cazul lui Beethoven. Kantienii și alți adepți ai teoriei personaliste vor plusa: prin muzica lui, Beethoven își asertează voința în lume; personalitatea lui se regăsește în muzica pe care o compune, iar în virtutea acestui fapt el merită protecția legală a intereselor sale legate de activitatea lui creatoare. Britanicii și americanii, mai pragmatiști din fire, vor merge pe o altă filieră (mai consecenționistă): trebuie să-l stimulăm pe Beethoven să rămînă creativ, deoarece societatea beneficiază de pe urma activității sale. În ipoteza în care n-ar exista însă o formă de protecție legală a operelor sale, acestea ar putea fi copiate ori cîntate fără acceptul lui, compozitorul pierzînd astfel bani și, pe cale de consecință, interesul de a compune pe viitor. Drepturile de autor, vor spune aceștia, sînt fix stimulentul de care acesta are nevoie.
Imaginea compozitorului drept o ființă care se sacrifică pe altarul artei este însă, în prezent, în schimbare. Tehnologia (nu întotdeauna însă AI-ul) își găsește un loc din ce în ce mai des în producția muzicală. Mai mult, în ciuda intuițiilor pe care ni le-am format cu privire la diferența dintre simularea înțelegerii și înțelegere pe filiera experimentului mental al lui Searle, cazurile lui EMI și Annie arată potențialul disruptiv și transformator al AI-ului pentru producția muzicală a viitorului. Faptul că îi reproșăm că i ar lipsi o formă de profunzime s-ar putea să fie doar rezultatul unui raționament post-hoc, ulterior repulsiei pe care am simți-o atunci cînd ne gîndim la roboți drept compozitori de muzică clasică. Mai mult, potențialul transformator devine interesant în domeniul filozofiei și eticii drepturilor de autor. În literatura de specialitate acestea au dobîndit statutul inamovabilității, însă acestea se clatină sub presiunea noilor compozitori non-organici cărora le refuzăm, pînă acum, statutul de individualități, cu personalități distincte, proprietari ai muncii lor și stimulați financiar de cîștigurile de pe urma vînzării drepturilor de autor pentru un nou album.
Pînă nu demult, încă mai circula vechea legendă conform căreia, dacă un copil ascultă în stadiul fetal Mozart, va ajunge mai deștept. Poate că homo deus, pentru a putea evalua corect potențialul transformator al Inteligenței Artificiale în domeniul producției artistice și al drepturilor de autor, va trebui să asculte, de mic, muzica lui EMI și Annie.
Radu Uszkai este asistent universitar la Departamentul de Filozofie și Științe Socioumane din cadrul Academiei de Studii Economice și cercetător asociat al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată, Universitatea din București.