Plăcerea muzicii
„Nu puteam lipsi de la acest festival“ – ne-a spus violonistul Alexandru Tomescu zîmbind, după concertul de sîmbătă, 1 octombrie. La prima ediţie a Festivalului Dilema veche, am avut norocul de a avea invitaţi numai unul şi unul. Cetatea Alba Iulia a fost cadrul perfect de desfăşurare pentru „plăcerile vieţii“, iar plăcerea muzicii ne-a însoţit la tot pasul. Tomescu ne-a (în)cîntat (cu) o selecţie din „Capriciile“ lui Niccolò Paganini, lansîndu-şi la final şi DVD-ul 24/24 – integrala „Capriciilor“, alături de o interpretare vizuală a acestora.
Cu jumătate de oră înainte de începerea evenimentului, oamenii se strîng treptat în Catedrala romano-catolică, aşteptînd răbdători. Uşor-uşor, Catedrala devine neîncăpătoare pentru cele aproximativ 500 de persoane prezente la eveniment. La cîteva minute după ora stabilită, Tomescu îşi face apariţia pe scenă, ţinînd în mîini preţioasa şi atent meşteşugita vioară Stradivari, cu care a făcut înconjurul ţării în cei aproape cinci ani de cînd şi-a cîştigat dreptul de a cînta la ea. La prima vedere, e o vioară ca oricare alta – nici prea mică, nici prea mare. Curînd însă, chiar şi nespecialiştii îşi dau seama că nu este deloc aşa. (Şi nu datorită celor două gărzi de corp care nu o slăbesc din ochi nici o clipă, mişcîndu-se discret odată cu violonistul.)
Încă de la primele sunete, muzica pune stăpînire pe interpret, pe oamenii care îl privesc, ţesînd o energie imposibil de descris în cuvinte, care ne cuprinde pe toţi în plasa ei. De la distanţă, mişcările lui Tomescu par fireşti, fiind executate cu uşurinţă şi naturaleţe. De aproape însă, se vede efortul nebănuit depus pentru atingerea fiecărei note. Corpul artistului este încordat, toată forţa sa este concentrată asupra viorii, dîndu-ţi de multe ori impresia că acolo se dă o luptă pe viaţă şi pe moarte. O luptă căreia nici măcar pana de curent de pe la mijlocul concertului nu i-a putut pune punct. În catedrala întunecată, păşind mai aproape de cei din public, Tomescu le spune: „Din fericire, vioara Stradivari nu are nevoie de curent electric pentru a funcţiona, astfel că ne putem continua concertul“. Şi l-a continuat. Amplificat de acustica Catedralei, sunetul era altfel, împlinind totodată un vis mai vechi al artistului, care a mărturisit la final că avea uneori impresia că ar fi cîntat la orgă.
La încheierea concertului, după bis, după aplauzele care – după spusele unei cititoare – „păreau să nu se mai oprească“, dar înainte de forfota obişnuită de după fiecare concert a existat un moment, cît o respiraţie, în care totul a amuţit. Era momentul acela rar întîlnit în timpul unei vieţi, în care ai tot ce îţi trebuie şi nu mai ai nevoie de nimic. O clipă de linişte, într-o învolburare de zgomote. Ajunsă abia a doua zi la Alba Iulia, o altă cititoare ne scria pe Facebook: „Catedrala mai păstra, încă, sunetele viorii lui Alexandru Tomescu!“.