Plăcerea integrării light

Uite că nu mai ţin minte contextul în care Cristian Tudor Popescu, parcă în anul electoral 2004, declara, poate şocant pentru mulţi, că (citez din memorie) dacă România va ajunge ca Germania, el va emigra... Ca unul care a trăit ceva ani (în total vreo şase) în Germania şi care din 2000 a ales să trăiască din nou pe "plaiurile mioritice" (cu o dezvoltare pe măsură, adică... mioritmică), am zîmbit înţelegător la afirmaţia tranşantă a căposului "gîndist"! Acum, nici nu ştiu dacă mai are rost să scriu acest articol, introducerea de mai sus, nu-i aşa, înclină automat balanţa "plăcerilor" româneşti în defavoarea "neplăcerilor" şi aş putea închide cu un citat dintr-un alt scriitor, la fel de ieşit din comun în demersurile sale publicistice şi în poziţiile afirmate, adică din Traian Ungureanu care, într-un recent interviu dat chiar Dilemei vechi (nr. 131/2006), întrebat fiind de Simona Sora cum s-or integra ei, românii, în 2007, în Uniunea Europeană, a replicat cu tîlc: "Românii sînt destul de inteligenţi ca să ştie în ce trebuie să se integreze ei şi unde să-i lase pe ăilalţi să creadă că ne-am integrat". Ca să nu citez scos din context, să reţinem că replica de mai sus a fost provocată de S. Sora prin relatarea ei despre mirarea spaniolilor (cu care intra în contact pe cînd era ataşat de presă la Institutul Cervantes) vizavi de faptul că "la noi există icoană în Parlament, că există acolo o cruce", întrebînd-o permanent: "Dar voi nu sînteţi stat laic, voi în ce vă integraţi?". Dincolo însă de izul religios al contextului şi chiar dincolo de faptul că afirmaţia lui Ungureanu conţine cumva şi vechea "înţelepciune" românească (?) conform căreia îi zici şefului, superiorului că, da, am înţeles, să trăiţi!, apoi faci ce ştii tu că-i mai bine (îndeobşte pentru tine) - pot spune că sînt cam de aceeaşi părere - sperînd, în acelaşi timp, că este şi adevărat (adică: true) ceea ce crede T.R.U., pentru că eu unul nu sînt chiar sută la sută convins de asta... Dar să revenim. Afirmaţia cronicarului trăitor la Londra conţine o recunoaştere implicită a adaptabilităţii românilor, adaptabilitate pe care personal o înţeleg negreşit împreună cu reversul medaliei: românul (zic eu, sasul, teutonul român) se adaptează, mai degrabă decît se integrează! Deosebirea? Este enormă! A te integra înseamnă a lăsa într-atîta de la tine, încît în cele din urmă rişti să nu mai fii tu, să-ţi pierzi, pe scurt, identitatea. A te adapta, în schimb, nu presupune decît cel mult o integrare light (ca să fiu în ton cu limbajul timpului meu), adică o acceptare şi respectare a regulilor-cadru - să zicem -, dar fără asimilarea lor intimă şi mai ales pînă la ultimele lor consecinţe (ceea ce ar aduce cu sine pierderea identităţii)! Parcă văd că mulţi cititori vor da neîncrezători din cap: despre ce vorbeşte omul ăsta? Care identitate? Cea cu mitici şi mici (care-mi plac - micii, vreau să spun)? Cea a lui "lasă, bre, că merge şi aşa" (chestie care nu-mi place)? Cea a căpşunarului (adică omul obişnuit nevoit să plece-n lume ca să cîştige bani adevăraţi) (cui ar putea să-i placă astfel de nevoi?)? Cea a ţăranului ardelean care vorbeşte de "investigatorii" care nu prea vin, referindu-se, de fapt, la investitori? Nu, evident că nu. Atunci care? Nu ştiu. Adică mi-e foarte greu să spun ce-mi place la/în România şi nu mi-a plăcut la/în Germania, fără să cad în obişnuitele clişee. Aş putea risca afirmînd că românii (nu românii etnici, ci românii-cetăţeni) mai au o puternică "ştiinţă a vieţii", un savoir vivre mult peste media europeană (în sens UE) (vorba reclamei: bei nemţeşte, te distrezi româneşte!). Cu toată văicăreala lor cu tot! Văicăreală care răzbate mereu inclusiv prin sondaje - privind fericirea, de exemplu, capitol la care românii ies, nu-i aşa, mereu prost, obişnuiţi fiind să declare că le merge prost, cînd adesea chiar cei interogaţi, de fapt, o duc (dacă vreţi: se descurcă...) cel puţin binişor! De, chestiuni de nuanţe. La care mulţi de pe la noi nu ţin - lucru care, evident, nu-mi place. Şi hai să mai dau totuşi cîteva exemple mai ales din cele ce nu-mi plac: nu-mi plac, de exemplu, "naşii" corupţi (pînă-n fundul buzunarului) şi nu-mi plac deloc cei care merg cu "naşul", dar se plîng de trenuri, de condiţii; nu-mi place firescul cu care este azvîrlită o sticlă pet sau o cutie de la vreo bere pe geamul trenului, maşinii etc. (cu incidenţa măricea a celor care apoi spun că s-au săturat de mizeria din România...); nu-mi plac în general cei care se plîng de onor Statul care nu face, nu drege, nu nimic, dar pe care-l înşeală cu prima ocazie şi în general ori de cîte ori pot! În fine, să închei cu senzaţia pe care am avut-o încă din timpul primei mele şederi în Germania, în 1992 (ca bursier DAAD), aceea că mai degrabă se va balcaniza Occidentul decît se vor occidentaliza Balcanii! O idee oarecum în rezonanţă cu replica lui Traian Ungureanu, înrăznesc să spun. În mod cert însă una deranjantă pentru toţi cei pentru care occidental este automat ceva exclusiv pozitiv şi balcanic - ceva exclusiv negativ. Doar că lucrurile nu stau chiar aşa - din (ne)fericire. După caz.