Pisoii lui Purcărete

23 august 2017   Tema săptămînii

Apropo de camere și de dormit: pe cînd mergeam la Doimai şi stăteam într-o casă închiriată numai de noi, s-au pripăşit pe-acolo nişte pisoi mici, tărcaţi şi roşcaţi, foarte simpatici, vreo şase la număr. Tuturor pisoilor le plăcea să doarmă în pat cu Silviu Purcărete. Numai că, într-o noapte, unul dintre pisoi, fascinat de zgomotul care ieşea din gura lui Silviu şi crezînd probabil că era acolo o gaură de şoricel, a băgat lăbuţa în orificiu. Bietul om s-a trezit brusc, şi pisoiul, speriat, s-a agăţat cu ghearele de limba lui. Silviu a ieşit în curte zbierînd, cu pisoiul agăţat de limbă, şi ne-a trezit pe toţi cei care dormeam în celelalte camere.

Cînd s-a mai liniştit, Silviu s-a gîndit la o metodă de-a împiedica pisoii să mai intre în camera lui. Şi pentru că nu putea să doarmă cu uşa închisă – camerele erau foarte mici şi te sufocai peste noapte –, ne-a trezit iar pe toţi şi ne-a cerut o saltea pneumatică şi o pompă de bicicletă. A umflat salteaua cu pompa şi a pus-o în dreptul uşii, făcînd astfel un fel de baricadă. După o vreme, bieții pisoi încercau să se caţere pe saltea ca să intre în cameră.

Pentru că făceau nişte zgomote de nesuportat cu ghearele pe saltea, Silviu, nervos, a înşfăcat toţi pisoii şi i-a băgat într-un rucsac. Apoi a pornit în toiul nopţii, prin întuneric, spre cîmp, ca să i lase undeva, cît mai departe. Cînd n-a mai văzut luminile puţine de pe stîl-pii din sat, a dat drumul pisoilor, care au dispărut în noapte. Mulţumit, Silviu a vrut să se întoarcă şi să doarmă şi el liniştit. Numai că se rătăcise. Nu se vedea nicăieri nici o lumină, nu mai avea nici un reper, şi a orbecăit aşa pînă-n zori, cînd a văzut, în sfîrşit, casele de la marginea satului. Iar cînd a ajuns acasă, a găsit, evident, toţi pisoii înşiraţi în patul lui și dormind profund, extenuaţi de călătorie. 

Monumente locale

Cîrciumi erau numai două pe vremea aceea la Doimai. La Musuret, numită aşa pentru că era ţinută de un turc cu acest nume, avea nişte preţuri extraordinar de mici. Îţi cîntăreai ce doreai să cumperi (cotlete, rinichi, ficat etc.) şi le plăteai la preţ de alimentară, cam cinci-şase lei o friptură, patru lei o inimă ș.a.m.d. Apoi le luai şi te duceai în curtea cîrciumii, unde ţi le puneai pe grătar.

Gratargiului îi dădeai cît doreai tu. Dacă-i dădeai un leu, te ţinea minte tot sezonul şi te saluta zilnic ca pe un mare boier. Spuneau unii că nu era de fapt gratargiu, că puteai să-ţi prepari fripturile şi singur, dar că omul a observat că, dacă stă lîngă foc îmbrăcat într-un halat alb, lumea îi mai dă nişte bani, aşa că îți întorcea el pe grătar fleicile şi micii dacă nu făceai singur treaba asta. O vodcă mică Săniuţa la Musuret costa un leu şi şaizeci de bani, aşa că, după o oră de figuraţie la grătar, falsul gratargiu se putea cinsti destul de bine.

Prin 1971, cred, s-a construit restaurantul Dobrogean sau Dobrogeanul: o clădire frumoasă, proiectată de un arhitect adevărat, nu o cotineaţă urîtă, cum s-au făcut atîtea după 1990. De fapt, avea o terasă foarte mare într-un stil cvasirustic, cu stîlpi şi grinzi de lemn şi acoperiş de şindrilă, şi cu o parte cu pereţi din bolovani în care era barul. Se gătea foarte bine pe-atunci la Dobrogean, aveau o specialitate pe care n-am mai întîlnit-o în altă parte – creier la grătar. Era foarte bun. Dar preţurile erau mult mai mari decît la Musuret, lucru de altfel normal.

La Musuret era, de fapt, o magherniţă urîtă cu o curte mare, unde din cînd în cînd, seara, băştinaşii abţiguiţi se băteau în spinare cu bucăţi de gard pe care le smulgeau din pămînt, sau se distrau paşnic ridicînd cîte o masă în dinţi fără să se ajute cu mîinile, ori mîncînd pahare de sticlă. Cu noi n-aveau treabă lipovenii, erau amabili, politicoşi, prietenoşi şi foarte generoşi. Oameni cu suflet minunat. Dacă plăteai vreo şase-şapte lei pe zi gazdei, primeai nişte castroane uriaşe cu ciorbă şi ligheane mari, pline vîrf cu hamsii prăjite. Mîncai cît doreai, nu ţinea nimeni socoteala. Şi gazdele noastre nu se supărau deloc dacă ne mai invitam uneori şi prietenii să mănînce cu noi, şi nici nu ne cereau pentru asta bani în plus. În general însă eram cu toţi bine-crescuţi şi nu abuzam de generozitatea lor.

(fragmente din cartea lui Cristian Pepino, Cartea de la Vama Veche, Editura Humanitas, 2015)

Foto: flickr

Mai multe