Pisoarul lui Duchamp şi spaţiul public
Pe la începutul anilor â60, un artist francez ţicnit a scandalizat mediul cultural (puritan) american cu o lucrare de artă intitulată Fîntînă. Pe artist îl chema Marcel Duchamp, iar obiectul pe care l-a prezentat, la New York, drept lucrare de artă, era un pisoar. Duchamp a scandalizat pentru că a pus la grea încercare valorile şi prejudecăţile amatorilor de artă: o dată, introducînd în circuitul public un obiect de uz intim, şi a doua oară, afirmînd că un obiect ready-made este operă de artă. Marcel Duchamp nu face parte din categoria artiştilor prolifici - opera sa se rezumă la doar cîteva lucrări -, însă a rămas în istoria artei drept unul dintre oamenii care au marcat profund gusturile pentru artă ale Occidentului. A fost unul dintre primii care a explicat (exemplificat) că nu numai artistul creează: şi spectatorul - descifrînd şi interpretînd sensurile obiectului de artă - face un demers creator. După "furtuna" provocată de pisoarul lui Duchamp, puţine lucruri mai scandalizează în galeriile (acum, mult mai numeroase şi mai bogate) de la New York. Poneiul roz cu svastică pe fund ar fi putut să treacă neobservat dacă nu ar fi provocat furia pătimaşă a unor jurnalişti din emigraţia română. Dar, altfel decît s-a întîmplat cu Marcel Duchamp şi cu pisoarul său - care au fost judecaţi de artişti şi cu criteriile artiştilor -, discuţia despre artă este cu totul marginală acum, întreaga dezbatere urmărind problema reprezentării şi a reprezentativităţii. Cît de reprezentativă este această lucrare de artă pentru cultura română? Cum ne putem afişa în lume cu însemnele nazismului? (Ce-i drept, şi situaţia e diferită: dacă Duchamp a expus Fîntîna în galeria unui prieten, autorul Poneiului roz expune într-un centru cultural finanţat din bani publici.) Totul ţine, de fapt, de relaţia tensionată dintre artă, democraţie şi spaţiul public. Faptul că unii intelectuali români încă mai tînjesc după principii ordonatoare, după criterii universale, faptul că discursul public este în continuare impregnat de cuvinte precum "identitate naţională", "patriotism" etc., faptul că paleta de referinţe (simbolice, artistice) se opreşte undeva la jumătatea secolului trecut sînt simptome pentru un deficit de cultură democratică şi europeană. "Reprezentativ" înseamnă încă pentru mulţi responsabili culturali un fel de rezumat al aspiraţiilor colectivităţii - ca şi cum colectivitatea nu ar fi, de fapt, compusă din individualităţi. Spaţiul public ar trebui deci să fie spaţiu de expunere pentru figurile dominante în mentalul colectiv, şi nu pentru "marginali". E o viziune oarecum depăşită. Cele mai multe dintre instituţiile culturale europene dau, de ani buni, un cu totul alt sens cuvîntului "reprezentativ". Institutul Francez, de pildă, vrea să reprezinte ansamblul creaţiei franceze şi mizează în primul rînd pe cultura vie. Anul acesta, la F