Pisicile nu sînt ale noastre

Am 6 ani. Am o pisică albă. O cheamă Țiți. Nu e pisica noastră. Nu știu nici măcar cine i-a pus numele ăsta. Mamaie? Eu? N-am voie să am pisici. Părul de pisică îți intră în nas și, dacă ai ghinion, ți se culcușește tocmai în plămîni. Așa mi s-a zis. Și mai sînt și microbii. Și purecii. Pisica e un animal foarte periculos. Oricum, dacă prin absurd pun mîna pe o pisică, trebuie să mă spăl bine. În condițiile astea, nu se poate spune cum de am ajuns eu să am o pisică albă.
Țiți nu are voie în casă. Stă mai mult în grădină. Vînează șoricei, apoi îi împarte cu mine. Jumătate din ei mi-i aduce cadou, îi depune la picioarele mele. O mîngîi pe pisica albă pe ascuns. O iau în brațe. Mi se întinde pe picioare și toarce ca nebuna. E nevoie doar de o scurtă atingere ca să-nceapă să toarcă. Sînt zile în care vin din grădină albă din cap pînă-n picioare.

La un moment dat, Țiți dispare din viața mea. Nu știu cum. Am, cel mai probabil, vreo 9 ani. Am mai crescut, așa că de acum pot să-mi asum responsabilitatea de a crește un pisoi. Merg cu tata la o rudă a cărei pisică are pui. Sînt emoționată pînă-n vîrful degetelor. Nu cred că am mai văzut pînă acum un pisoi atît de mic. Îl aleg pe cel gri și tata îl duce acasă în brațe, într-o plasă. Tot drumul trag cu ochiul spre ghemotocul care-și scoate capul și cercetează curios strada. Acasă, încercăm să-l hrănim cu lapte, apoi cu brînză. Nu dorește nimic din ce avem noi să-i oferim. Îi pun numele Codiță. Peste cîțiva ani, într-o zi, trecînd pe stradă, îl zăresc pe Codiță în curtea unei vecine. Îl chem, dar n-are chef să vină. Vecina îmi spune că e pisoiul ei și că îl cheamă altfel. Eu știu că e mîțul meu. Deținem oare amîndouă același pisic?

Urmează alți doi pisoi: Meiță și Domnul Tucă. Meiță are sortit un nume mai elegant, dar fratele bunicii, venind în vizită, ne spune că pisoiul seamănă cu Meiță, un mîț din copilăria lui. Așa-i rămîne numele. Domnul Tucă primește această poreclă într-o perioadă în care mamaie se uită foarte mult la Marius Tucă Show. Domnului Tucă i se mai spune și Tucanul. Mîții ăștia doi au o viață tare complicată, apar, dispar, uneori adorm la noi, alteori nu știm pe unde umblă, au ore la care își fac apariția și perioade în care nu sînt aici.

Anii mei de gimnaziu și liceu îi împart cu generații întregi de mîțe și de căței. Apoi plec de acasă și mă întorc doar în vacanțe, într-o curte mai degrabă a cîinilor. La o vreme după dispariția ultimului cîine, însă, apare un nou mîț. Deși nu, noi nu avem pisici, nu creștem așa ceva, pentru că sînt periculoase, mai ales părul lor. Și microbii. Și purecii. Cu toate astea, în curtea și-n viața noastră apare Domnul Paulinni. Înțelegem, din blana lui și din felul chiorîș în care ne privește, că micuțul Domn Paulinni e siamez, măcar pe jumătate. Are ochii albaștri, iarna se face rotofei, iar vara pare purtat de vînt.

Paulinni umblă foarte mult. E mereu pe drumuri, mereu are de lucru în alte curți. Cînd apare prima dată în grădina noastră, Paulinni vine însoțit de sora lui, domnișoara Miradoniz. De-a lungul timpului, rămîne doar el. Cel puțin o dată pe an, Paulinni dispare de acasă mai bine de o săptămînă și cînd revine este atît de epuizat încît are nevoie de asistență medicală. Cel puțin o dată pe săptămînă, ai mei trebuie să fugă în curte în miez de noapte și să-l salveze pe Paulinni din ghearele unui mîț portocaliu care-i traversează teritoriul. Există ipoteza că Paulinni mănîncă în mai multe locuri. Vecinii de lîngă noi ne spun că la ei în curte pe Paulinni îl cheamă Felix.

Paulinni nu este al nostru. Părinții mei îi dau să mănînce și îl duc la doctor cînd e bolnav, cînd se întoarce din incursiunile lui de cucerire teritorială îi amenajează tot felul de culcușuri prin curte (pe care el le refuză în mod frecvent) și îi cumpără de mîncare felurite conserve și bobițe, după cum se schimbă pretențiile lui mîțești. Dar Paulinni nu e al nostru și asta spunem oricui ne-ntreabă. Așa cum nu sînt ale noastre nici celelalte mîțe care vin să ia prînzul la oră fixă, respectiv cele care poartă în curtea noastră numele de Pufuleț, Negruțu și Gicuț.

Noi nu avem pisici și nici n-am avut vreodată. Avem însă un dulap plin cu conserve aliniate: somon, ton, vită și ficat în sos. Avem în congelator mai multe pungi cu spate de pui. Avem în cămară bobițe. Avem o perie specială. Avem picături de ochi și tot felul de vitamine. Avem în curte diverse locuri amenajate pentru somnul liniștit al unor posibile vietăți pufoase. Avem griji. Avem zile de tratament, pipete. Și avem în beci o cutie albastră pentru transportat pisici invizibile.

Lavinia Bălulescu este scriitoare. Cea mai recentă carte a sa este biografia romanțată Steinhardt. Bughi mambo rag (Editura Polirom, 2020).