Pînă la punct se întindea plaja, pînă la virgulă, marea...

Pe la 10 ani, după ce am citit Laleaua neagră a lui Alexandre Dumas, am început alături de fratele meu o serie de experimente. Nu aveam lalele, aveam însă garoafe, flori de care puteam face rost mai uşor. Voiam, prin încercări succesive, să le schimbăm culoarea, turnînd tot felul de cerneluri în apă. Nu am reuşit să obţinem o floare cu petale negre, deşi le-am ţinut, după exemplul lui Cornelius, personajul iubit, şi la întuneric, sub o masă transformată în cort, adică în laborator. Din aceeaşi perioadă datează şi tentativa de a cultiva propriile straturi de lalele – nu aveam bulbi de floare, aşa că am pus cartofi în grădiniţa din spatele casei, i-am îngropat la 20 de centimetri, cum am fi pus bulbii de lalea, şi am aşteptat mai mult de o săptămînă să se întîmple miracolul. N-a răsărit nimic! Nici măcar un vrej de fasole! Am uitat de cartofii-lalea, însă am dat de ei mai tîrziu, după vreo lună, cînd încercam, fiindcă citisem între timp Jules Verne, Călătorie spre centrul Pămîntului, să facem nişte tuneluri. Cartofii se înmulţiseră, din doi tuberculi ieşiseră vreo două kilograme. Am fi putut să-i vindem la piaţă, pentru un ban grămadă, cum face Nică din Humuleşti cu pupăza lui. La tîrg am fost de multe ori cu tataie, ne purtam bezmetic, să speriem găinile şi curcanii de pe tarabă, ţipînd cu mîna dusă la gură, cum credeam că procedează pieile-roşii din Winnetou. Romanul lui  Karl May îl citiserăm rînd cu rînd, mîncînd cireşe direct din pom, cocoţaţi strategic, să vedem dacă vine armatanul, vîntul periculos, să bată în pînzele goeletei Speranţa. Bineînţeles, că ne simţeam pregătiţi să mergem pînă în Ţara de Foc. Simţeam că dincolo de virgula de pe prima pagină e marea, sînt plajele, ne vom lupta cu piraţii.

Tot ce citeam la vîrsta aceea devenea imediat dramatizare. Ne mutam din realitate în spaţiul ficţiunii şi invers, aduceam povestea în fiecare gest cotidian, ne identificam cu personajele şi le preluam valorile. Aşa cred că procedează şi copiii de astăzi, ce poate fi altfel?! Ceva s-a schimbat totuşi. Noile generaţii de cititori se raportează mai uşor la literatura contemporană decît la cea clasică. Nu aleg Dumas, ci Amos Oz – cu Sumki, Pantera din subterană, Deodată în adîncul pădurii. Cartea trebuie să le fie la îndemînă în toate sensurile, să se afle pe un raft, în casă, la librărie, în biblioteca şcolară sau cea publică, să poţi întinde mîna după ea ca să o răsfoieşti. Fie şi digitală răsfoirea asta. Un pic mai sus, pe alt raft, există şi Alexandre Dumas, Mark Twain, Karl May, scriitori pe care copiii nu îi vor ocoli dacă eu reuşesc să fiu convingătoare. Pentru mulţi copii contează încă foarte mult „ce zice doamna, la şcoală” – genul acesta de aură, care dispare inevitabil la un moment dat, este o „superputere”, cum se spune acum, nu-mi place termenul, dar exprimă bine influenţa pe care o poţi folosi pentru a forma cititori autentici. Nu ştiu dacă, aşa cum se spune, „un copil care citeşte devine un adult care gîndeşte”, eu aş vrea să devină un om bun. Sapere aude!

Raftul scriitorilor români contemporani este plin: Ana Rotea (Dosarele Detectivilor Aerieni), Alex Moldovan (Olguţa..., Operaţiunea Jaguarul), Adina Popescu (O istorie secretă a Ţării Vampirilor), Dan Coman (Plictisitoarea vacanţă a fraţilor Răţoi). Florin Bican se aşază lîngă Gellu Naum. Veronica D. Niculescu l-a creat pe Isidor, condorul, iar Mircea Cărtărescu deschide Enciclopedia zmeilor, ediţia ilustrată. Afli Cum am supravieţuit clasei a VIII-a de la Robert Erstern şi Ce văd dragonii de la Diana Geacăr. Devii Vlogger la 13 ani cu Dan Lungu şi ai Pumn-de-fier de la Mircea Pricăjan. Călin Torsan e Prieten cu umbra şi cu Vrăjitorul dinţos. De la Flavius Ardelean ştim Bezna şi Mecanopolis. Sînt atentă la preferinţele elevilor, mă interesează în ce jocuri intră şi de-a ce cărţi citite se joacă. Sînt atentă ce cărţi le dăruiesc, la sfîrşit de an, ca premiu, fiindcă în toamnă mulţi au grijă să-mi spună bucuroşi, printre primele lucruri, că au citit cartea de la mine. Listele de lectură se modifică şi în funcţie de preferinţele lor. Nu se poate citi cu forţa, dar se poate citi din neînchipuit de multe motive.

● Cărțile sînt niște ferestre colorate. Culoarea ne arată frumusețea cărții. În copilărie, cele mai frumoase momente erau atunci cînd părinții îmi citeau înainte de culcare Bambi, Pinocchio, Doamna și Vagabondul și 101 Dalmațieni. Acum e mai greu să le citești copiilor, deoarece există Internet cu absolut orice fel de desene şi de cărţi animate. Apoi, am început să citesc singură. Am simţit că descopăr milioanele de lumi din cărți. Apolodor de Gellu Naum, Motanul încălțat de Charles Perrault și Morcoveață de Jules Renard sînt doar cîteva exemple. Au fost alegerile mele de lectură: Momo de Michael Ende, Marele uriaș prietenos de Roald Dahl, Dl. Goe… de I.L. Caragiale, Prîslea cel Voinic și merele de aur. Iar acum simt că „ferestrele” și-au schimbat culoarea. Cele mai recente cărți citite, ieşind din copilărie, sînt Titanic Vals de Tudor Mușatescu, Baltagul de Mihail Sadoveanu și Steaua fără nume de Mihail Sebastian.

Alice Nicoleta PETRACHE, 14 ani

● Cînd eram mai mică, obişnuiam să încep unele cărţi şi să nu le mai termin, pentru simplul fapt că intuiam ce o să se întîmple la final. De aceea nu-mi mai plăceau. Îmi aduc aminte că prima carte care chiar m-a impresionat a fost Minunea de R.J. Palacio, deoarece un copil special a putut trece prin atîtea încercări ca să meargă la școală, alături de alți copii. De mică m-a fascinat puterea lui, aşa că l-am luat ca exemplu şi am reuşit să ignor ce spune lumea, lucruri deranjante, şi să mă accept aşa cum sînt, cu defecte şi multe calităţi.

Teodora BARAC, 14 ani

● Deodată în adîncul pădurii de Amos Oz este o carte interesantă care te ține în suspans. Vă imaginați un sat fără nici un fel de animale, insecte sau păsări? La școală, doamna învățătoare le arăta copiilor poze cu animalele de odinioară și imita sunetele acestora. Oamenii își baricadau noaptea casele, să nu vină demonul Nehi, care luase cu el într-o seară toate animalele din sat. Adulții evită subiectul, ascunzîndu-le copiilor adevărul. Maia şi Mati sînt salvatorii, doi copii curioși din fire (semăn cu ei), care nu cred în demon şi fac un plan pentru a afla adevărul. Vă las să aflați mai multe citind!

8 Povestiri de pe Calea Moșilor este cartea Adinei Popescu şi conţine amintirile și aventurile pe care le-a trăit autoarea pe vremea cînd era copil și locuia pe Calea Moșilor. Este o carte scrisă cu nostalgie. Povestirea mea preferată este „Săpuneala“. Este vorba despre venirea iernii, un anotimp care le aduce băieților bucuria să arunce cu bulgări în fete. Ele și-au făcut un plan de a pleca de la școală fără să fie „săpunite”. Vă recomand acestă carte din care copiii de azi pot afla cum trăiau alţi copii prin anii ʼ80.

În 25 de grame de fericire, Massimo Vacchetta şi Antonella Tomaselli îţi arată ce înseamnă să ai un animal de companie. În general, este o bucurie. Însă contează foarte mult şi ce animal ai. Ariciul Nina are 25 de grame. La început, a fost hrănită cu seringa și stătea într-o cușcă. Eliberarea Ninei a fost o treabă grea, veterinarul fiind atașat de arici. Dar îi redă libertatea, pentru că asta trebuie să facă.

Mihai MĂRUNȚIȘ, 14 ani

● Copilăria se măsoară în locuri descoperite, străzi parcurse cu bicicleta, prieteni și colegi de cameră, veri și tabere, expediții, scoici adunate pe plajă, răsfrîngeri ale soarelui la apus, scrisori imaginare... Și, bineînțeles, în cărți citite, pagini transformate în imagini, visări, gînduri, notițe, experiențe complete, străzi, călătorii, decupaje..., mai reale ca realitatea însăși. Am îngrămădit în minte titluri captivante, locuri exotice în care am intrat odată cu personajele dragi, coperte atrăgătoare sau șterse, pagini aspre sau line. După Pinocchio și Pippi Șosețica, m-am desprins cu greu de universul Micului prinț. Antoine de Saint-Exupéry m-a făcut să cred că toți trandafirii poartă numele de „Rosa”, că e ușor să „formezi legături” cu o vulpe și să înțelegi lumea „cu sufletul”. În același registru al fascinației, Alice m-a purtat în Țara Minunilor și mi-a semănat alte întrebări în minte: cum te poți mări sau micșora, cum îți alegi prietenii și ce forme îmbracă răul? Așa cum Dorothy m-a absorbit într-o tornadă, ducîndu-mă pe un tărîm magic, iar Harry m-a luat la Hogwarts să învăț formulele de preparare a unor licori... Efectele lor sînt încă valabile. În Inocenții Ioanei Pârvulescu, Ana m-a făcut membra secretă și invizibilă a grupării SIL de pe strada Maiakovski. Am explorat împreună Brașovul cu Tîmpa și casele vechi. Așa mi-am dat seama că scrisul păstrează ceea ce curge și arată lumi care nu se văd. De la Bastian, cu care m-am aventurat în salvarea Poveștii fără sfîrșit și a lumii ficțiunii, de la Luka, din Luka și Focul Vieții, dar și din Harun sau Marea de Povești, am aflat deopotrivă că povestea este salvatoare și arta de-a o spune te transformă în „povestaș”. Am străbătut lumi greu de imaginat, la braț cu Cireșarii sau în aventura lui George din cărțile lui Stephen Hawking, am văzut eclipsa totală de lună pe acoperișul Hotelului Intercontinental, într-o povestire de pe Calea Moșilor a Adinei Popescu, am pătruns în Istoria secretă a Țării Vampirilor împreună cu Todosia și cu Pricoliciul pentru a găsi făpturi miraculoase. Toate aceste tărîmuri desenează harta copilăriei imprimată în faldurile memoriei. Cuvintele din cărți se-nșiruie în minte ca niște vehicule bizare transportînd cioburi de lumină, emoții, speranțe, semne de carte și fițuici indescifrabile.

Sofia Catarina ȘERBU, 15 ani

● La un moment dat, m-au găsit ai mei umflată de plîns cu Singur pe lume a lui Hector Malot în mînă. Din Micul prinț nu voi uita niciodată că „limpede nu vezi decît cu inima. Miezul lucrurilor nu poate fi văzut cu ochii”. Uneori, mă vedeam urmărind ca Alice un iepure alb cu ceasornic într-o lume fantastică, subterană, populată de creaturi speciale. Alteori, pornind în căutarea lui Apolodor, pinguinul călător. N-am uitat nici de Fram, ursul polar, rătăcitorul.

Andreea ICHIM, 18 ani

Mihaela Nicolae este profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național „Mihai Eminescu“ din Buzău. A fost distinsă cu titlul de profesor MERITO 2018, în cadrul unui proiect de recunoaștere a excelenței în educație.