Pîin-eri, pîin-işi, pîin-ui - şi fructul periculos bine copt

„M-am îngrăşat!“ spune nemulţumită colega din a doua bancă din rîndul de pe mijloc, scoţîndu-şi tacticos sandvişul din ghiozdan. Despachetează cu ochii sclipind folia de aluminiu turtită care, odată sfîşiată, lasă loc unor biscuiţi imenşi despărţiţi de vreo două-trei-patru felii de şuncă.

„De azi nu mai mănînc pîine!“, şi începe să-şi ia masa vizibil dezamăgită.

La chioşc, iar coadă de 20 de oameni, pauza mică, foamea mare. Bineînţeles că mintea lucrează şi stomacul cere, dar nu e o regulă asta. Abordînd din nou contextul favorabil al sandvişurilor, îmi atrage atenţia un grup de vreo patru boboci, nemulţumiţi de cei 5 lei investiţi în nişte „submarine“ cu şniţele, le decapitează şi aruncă la/lîngă primul coş purtătoarele pufoase de susan.  

Pîinea creşte în copaci pe la 14-15-16-17 ani – o zic fără să critic cumva, fără să dramatizez, fără să ironizez, fără să mă refer prin „pîine“ la un cîmp mai mare de idei, concepte etc. Mai e posibil însă, din cînd în cînd, să vină iarna, pe la copacii aceştia, şi, într-o zi, să te trezeşti că nu e, că uită mama să cumpere. Concluzia, demnă de tragediile greceşti: „nici pîine nu e măcar în casa asta...“!

Pîinea creşte în copaci, nu se face din făină şi apă. Nu e vorba de urbanisme, am citit recent că, într-un sat izolat de zăpadă, oamenii se plîngeau că nu mai au pîine şi sînt nevoiţi să o facă. Iată deci, şi iarnă, şi tragedie grecească, în alt cadru, ceva mai rustic.

Pîinea creşte în copaci, dar nu e updatată la nevoi: pîinea noastră cea de toate zilele nu e raw vegan. E învechită, nu e la modă, e tabu! E de-a dreptul ruşinos să recunoşti tu, ca domnişoară, în faţa prietenului tău: „iubitule, şi ieri, după ce am ieşit de la cafea, m-am oprit la brutăria aia de pe la colţ, cu pîine caldă, şi am halit o franzelă pînă să intru în bloc!“ Pîinea e ca ceapa şi usturoiul, ne place tuturor, dar „eu nu mănînc ceapăă!“.

Haideţi să ne imaginăm o tînără domnişoară, frumos aranjată, scoasă ca din vitrină. Din categoria ălora cu vreo patru-cinci selfies pe zi. Fetele care zic că-s grase şi că „trebuie să slăbesc, trebuie să slăbesc, trebuie să slăbesc“, de vreo 15 ori pe zi, ale căror lamentări nu le suportă nici profa de sport (dura durilor), mai ales că au un fizic din categoria nu te supăra, ai un foc?. Pîinea la ele e ca mărul la Adam, pîinea la ele e ca ambrozia la muritori (nici vorbă să fie vreun Tantalus să le aducă de la magazin pîine). Aşa-i de interzisă.

Mai sînt şi tinerii care merg la sală, băieţi frumoşi, care vor să facă muşchi, să fie şi mai frumoşi, că masculi alfa devin dacă au cu ce. Pîinea n-are proteine, alţii aşadar care-i zic pa-pa!

La tinerii care aleg stilul de viaţă ceva mai... clasic, care admit consumul pîinii şi îl recunosc, există desigur fluctuaţii ale apetitului pentru acest produs. Prietena mea, D., nu prea mai mănîncă pîine de cînd s-a cuplat cu T.: „Trebuie să arăt bine, mănînc mai puţină că îngraşă.“ Am întrebat-o dacă îi place pîinea, mi-a zis că nu. I-am întrebat cînd i-am prins pe amîndoi în oraş, la suc. El îmi zice că mai mănîncă, dar rar, că unele mîncăruri fără pîine nu merg! I-am întrebat dacă s-ar simţi cumva inconfortabil să recunoască că mănîncă multă pîine. Amîndoi se uită la mine cu ochi mari. „Nu! Omg de ce s-ar jena cineva că mănîncă pîine?!“ După... D. îmi dă mesaj şi-mi spune „Băi, ce-aş mînca acum nişte bruschete imense!“ Altă colegă, A., pe care am întrebat-o dacă îi place pîinea, mi-a zis că o adoră: „Dă-le încolo de kile şi calorii, cum să nu mănînci o pîine aburindă de la magazinul X? E una din bucuriile vieţii! Dar fac sport.“ L-am mai întrebat pe un coleg, care îşi savura sandvişul „submarin“ nedecapitat, dacă îi place pîinea. „Sînt gras de mic şi aşa rămîn, că nu fac sacrificii să renunţ la ea!“

Aşadar, pîinea, ca atare, fără să folosim metafore, fără să analizăm expresia „a-ţi cîştiga pîinea“, şi luînd produsul cum îl vezi la brutărie, pierde teren în faţa noii generaţii. Oare se poate aplica principiul suprasaturaţiei în cazul pîinii? Se pot oamenii despărţi, în viitor, de pîinea „cea de toate zilele“, s-au săturat de ea, oare, după cei 30.000 de ani de cînd este prezentă pe masa (înainte să fie masa masă, chiar... piatra) lor? În orice caz, în societatea modernă, tinerii cresc şi găsesc cu uşurinţă alternative după alternative la acest produs. Generaţia fără lipsuri, care cunoaşte termenul de „foamete“ doar din cărţi – dacă le mai deschid!, din cînd în cînd – nu a simţit gustul pîinii într-un stomac gol mai mereu. Stomacul ne e gol în cazuri nefericite, ori în curele de slăbire care-i fac pe nutriţionişti să-şi pună mîinile în cap.

Generaţia mea nu a stat la coadă pentru pîine. „Dar ce le trebuia aşa tare pîine, să stea atîta la coadă? Pîinea îngraşă.“ Noi sîntem nemulţumiţi cînd ciabatta cu măsline n-are multe măsline.

Mălina Amortoaie are 17 ani şi e elevă la Colegiul Naţional „Sf. Sava“.

Foto: wikimedia commons