Piața Universității – sediul sufletului bucureștean

Un arhitect care privește astăzi Piața Universității în ansamblul urbanistic bucureștean ar spune, cel mai probabil cu ton profesional, că este o piață centrală în care se intersectează axele nord-sud și est-vest ale Capitalei, o piață haussmanniană, din care se deschid bulevarde, ceea ce oferă trecătorului senzația de larg. Propriu-zis, piața se compune dintr-o intersecție cu sens giratoriu cu pasaj pietonal subteran și o esplanadă aflată vizavi de respectabilul edificiu al Universității bucureștene pe care se găsesc patru statui reprezentîndu-i pe Ion Heliade Rădulescu (realizată de Ettore Ferrari, dezvelită în 1880), Mihai Viteazul (realizată de Albert Carrier-Belleuse, dezvelită în 1874), Gheorghe Lazăr (realizată de Ion Georgescu, dezvelită în 1886), Spiru Haret (realizată de Ion Jalea, dezvelită în 1935) şi Gheorghe Lazăr (realizată de Ion Georgescu, dezvelită în 1886). Are prestigiul epicentrului pentru București, dar explicația acestui statut privilegiat nu este (doar) urbanistică, ci ține mai mult de o anume memorie urbană.

În istoria Bucureștilor, probabil că nici o altă întretăiere de drumuri nu „povestește“ mai convingător ce înseamnă trecerea de la o intersecție destul de aglomerată la un moment dat la o piață în adevăratul sens al cuvîntului. Pînă în zorii veacului XX, aici era o simplă intersecție cu oarecare notorietate, pentru că la doi pași se găsea Universitatea din București, abia de puține decenii născută din vechea Academie Domnească. Cam pe atunci, intersecția se lărgește, se „curăță“ de clădiri fără mare semnificație și în locul lor se clădesc sediile ministerelor de Război și al Domeniilor, în arhitecturi pariziene, și astfel, împreună cu deja existentul Palat Suțu, intersecția începe să devină piață. Dacă ar trebui să identificăm un anume moment în care acest spațiu a devenit cu adevărat semnificativ pentru memoria colectivă a Capitalei, nu cred că există ezitare: 1903, cînd în centrul intersecției/pieței s-a instalat un impresionant ansamblu statuar dedicat lui Ion C. Bărtianu, iar piața a și fost botezată cu acest ilustru nume. Nu trece mult timp și, în 1910, se desprinde din cercul generos la pieței I.C. Brătianu primul bulevard bucureștean adevărat, actualul Bd. Elisabeta.

În istoria unui oraș european, o piață care abia trece de 100 de ani nu impresionează în mod special. Cîtă istorie și cît spirit să fi apucat să se strîngă într-un loc european ce abia trece centenarul? La scara imensei istorii a continentului nostru, firește, nu prea mult. Dar pentru bucureșteni, acest loc are semnificații ample și tulburătoare. Poate că avea dreptate acel diplomat britanic care spunea că tipic Balcanilor este să producă mai multă istorie decît s-ar putea metaboliza. Merg prin Piața Universității adesea și mă gîndesc la vorbele britanicului, amintindu-mi nu prea mult, ci doar ceea ce generația mea nu va putea uita că s-a petrecut în Piața Universității. Aici, pe 21 decembrie 1989, o mînă de români curajoși au înfruntat represiunea armată a regimului Ceaușescu, dînd semnalul definitiv că Revoluția a cuprins țara. Nu mult după aceea, în primăvara lui 1990, aici a avut loc îndelungata manifestație a celor care voiau ca țara să o rupă definitiv cu comunismul, o manifestație care voia, cum am spune azi, „o țară ca afară“ și cerea schimbări politice majore. Atît de impregnată a rămas acea manifestație în memoria noastră, încît denumirea ei s-a suprapus perfect cu denumirea pieței. Cînd spui astăzi „în 1990 am fost în Piața Universității“, toată lumea înțelege că ai luat parte la acea manifestație. Cam de pe atunci, „a fi în Piața Universității“ a căpătat și un sens mai aparte. Mai apoi, pentru toți anii 1990 și pînă în primul deceniu al noului secol, Piața a rămas un loc cu puternică vibrație civico-politică. Acolo s-au strîns bucureștenii de cîte ori simțeau că țara nu merge bine.

Poate că manifestațiile ulterioare nu au mai avut puritatea și inocența idealurilor frumoase ale primăverii 1990 și cu atît mai puțin tragismul eroic al nopții de 21-22 decembrie 1989. Spiritul bucureștean, poate mai zeflemitor, a lucrat pe deplin și aici. Nu degeaba în Piață se află Teatrul Național care se și cheamă „I.L. Caragiale“. Ba chiar o statuie a marelui dramaturg a venit și a plecat de cîteva ori din cuprinsul acestei piețe, dar spiritul locului a rămas impregnat de caragialism. Poate că alte piețe sînt mai încărcate de istorie decît Piața Universității, dar în nici o alta nu există o mai mare încărcătură de temperament bucureștean.  O bună parte a sufletului bucureștean își are sediul în Piața Universității.

Foto: wikimedia commons