Piaţa postmodernă a terorii
Cum a devenit teroarea parte a vieţii cotidiene, pentru milioane de oameni, fie că trăiesc în supraabundenţa insulelor privilegiate ale lumii globale, ori în deşerturile megacontinentului sărăciei? Cum şi de ce atît de mulţi cetăţeni ai Planetei au zilnic întîlnire cu chipul terorii, fie că merg liniştiţi pe stradă, se află în metrou, în tren, pe vapor sau într-un avion? De ce teroarea pluteşte ca un uriaş, persistent, nor de furtună deasupra societăţilor postmoderne, ameninţîndu-le nu doar liniştea şi pacea, ci însăşi urzeala de raţionalitate şi libertate, pe care sînt ţesute structurile lor sociale? Dacă Alexander Pope avea dreptate şi „studiul adecvat al omenirii este omul“ (The Riddle of the World), atunci – de aici ar trebui să începem şi noi cercetarea răspunsurilor la toate aceste întrebări.
Înainte de a avea circulaţia pe care o are astăzi, în cetatea politicii, înainte de a deveni o marfă cu piaţă globală, teroarea a fost, pentru cea mai mare parte a istoriei, un ingredient omniprezent. Este adevărat, într-un cîmp de interacţiune socială mult mai îngust, cel al comportamentelor beligene, cum le numeşte G. Bouthoul. Lupta – utilizarea metodică a violenţei organizate la scară socială – include componenta terorii. Motivul este natural. Toate fiinţele vii, de la formele unicelulare, pînă la om, sînt „cablate“ astfel încît să producă, automat, o reacţie standard, cînd sînt confruntate, pe neaşteptate, cu un pericol iminent şi masiv la adresa vieţii lor! Supradimensionalitatea acestui pericol, în raport cu capacităţile proprii de apărare (cunoscute/estimate!), iminenţa şi implacabilul concretizării pericolului, plus „sentimentul“ inevitabilităţii rezultatului (anenatizarea) sînt componentele „terorii“, ale reacţiei fizio-psihologice pentru care sîntem „setaţi“.
O reacţie simplă, prin consecinţele ei: „îngheţarea“. Transformarea, pentru cîteva momente, într-o „stană de piatră“, la propriu; de la îngheţarea catatonică a muşchilor, la îngheţarea proceselor de gîndire şi decizie. Dintr-un motiv care este încă prea puţin înţeles, „proiectantul“ sistemelor biologice pare să fi ştiut că, oricît de slabă ar fi în faţa unui pericol copleşitor, apărarea prin „îngheţare“ este mai bună decît orice altă soluţie, bazată pe mişcare!! Ceva asemănător regăsim în situaţia de cutremur, unde experienţa arată că acţiunea de „a ieşi din casă“ acumulează, fie şi într-un timp minim, mult mai multe pericole decît nonacţiunea, adică decizia de a rămîne pe loc! Contraintuitiv, dar adevărat; mai precis, adecvat! Utilizarea mijloacelor/acţiunilor care pot induce teroare face parte din „arsenalul“ luptelor, din zorii civilizaţiei şi pînă astăzi. Motivul are de-a face cu esenţa răspunsului nostru prestabilit – „îngheţarea“. Odată blocat, cel supus terorii devine, fie şi pentru o scurtă perioadă de timp, total vulnerabil, victima sigură, fără apărare, a celui care a pregătit şi executat atacul! De la artele marţiale care folosesc doar corpul uman, la strategiile confruntărilor nucleare, nu există aspect al pregătirii de luptă care să nu includă utilizarea terorii şi, simetric, deprinderea mijloacelor care dezvoltă capacitatea de a scurtcircuita (scoate din funcţiune!) reacţia naturală de „îngheţare“, în cazul percepţiei unui pericol masiv şi iminent. Dacă ar fi rămas circumscrisă acestui areal, teroarea ar fi şi astăzi un subiect de studiu doar pentru psihologi şi militari, pentru cei care se ocupă de pregătirea tactică a luptelor, indiferent la ce scară s-ar desfăşura ele.
La limita drumului pe care modernitatea îşi epuizează resursele de dezvoltare şi reproducere a structurilor sale fundamentale, de la economie şi politică, la religie şi etică, acolo unde au început să se deschidă porţile spre tărîmul incongruenţei pe care o numim (probabil temporar!) postmodernitate, teroarea a făcut, însă, un pas decisiv pentru a se înstăpîni în teritoriul politicii. Adevărat, era acolo mai demult! Două rădăcini viguroase şi vizibile ajung pînă la noi. Prima este chiar „inovaţia“ Revoluţiei Franceze, regimul terorii! Atunci a fost însămînţată în solul politicii moderne, la propriu, ideea că o revoluţie, o schimbare politică radicală, pentru a se putea stabiliza, pentru a putea prinde rădăcini şi a da roadele preconizate, are nevoie de o perioadă de „teroare“, de o asemenea revărsare a violenţei, instrumentată instituţional, ori necontrolată, dezlănţuită dincolo de legi şi de ordinea firească, încît să se obţină eliminarea fizică a opoziţiei sau îngheţarea reacţiilor celor ce ar dori să împiedice „revoluţia“, ori să o facă reversibilă. Cea de-a doua, prin intermediul anarhismului (vezi Bakunin, „Scrisoarea către Nechayev“, 2 iunie 1870), dezvoltată de Lenin în teoria „dictaturii proletariatului“ şi desăvîrşită de practicile staliniste, ceea ce a statornicit teroarea ca instrument al politicii moderne şi parte a moştenirii „revoluţionare“ a tuturor regimurilor dictatoriale care s-au revendicat, într-un fel sau altul, de la ideea schimbării sociale radicale, de la comunism, „real-socialism“, fascism, sau „dictaturile de dezvoltare“ ale secolului al XX-lea. În sfîrşit, pasul decisiv de la teroarea politică la terorism internaţional a fost făcut la mijlocul secolului al XX-lea. Momentul este precis marcat şi are de-a face cu geo-politica Orientului Mijlociu. Spaţiul respectiv a fost considerat, de politica sovietică, propice atît pentru angajarea Statelor Unite într-un „conflict prin terţi“, cît şi pentru testarea unor noi variante ale „războiului revoluţionar“, ca parte a strategiei de promovare a „revoluţiei mondiale“, element ideologic esenţial al moştenirii leniniste. Organizaţia pentru eliberarea Palestinei a fost vectorul politic utilizat de sovietici pentru a instrumentaliza obiectivele lor. Ca să poată utiliza dimensiunea politică a conflictului pe scena ONU, era însă nevoie de recunoaşterea şi acceptarea internaţională a noului actor politic, OEP-ul. Din această ecuaţie s-a născut, în laboratoarele serviciilor de spionaj sovietice, ideea unor acţiuni care să forţeze Occidentul şi în special Statele Unite să ia act de şi să facă publice cererile şi obiectivele politice ale OEP. La deturnarea prin forţă a unor avioane civile şi ameninţarea teroristă de a ucide pasagerii se adăuga cererea de a publica în ziare de mare circulaţie din Statele Unite o pagină care să prezinte cererile atentatorilor; în fapt o pagină de propagandă a OEP. Istoria aceasta începe la 23 iunie, 1968, cu deturnarea zborului El Al 426. Ea a creat formula standard pentru operaţiunile de terorism internaţional: o lovitură în forţă asupra unui ţinte civile, cu luare de ostatici; ameninţarea cu uciderea lor, adesea întărită de uciderea demonstrativă a unuia sau mai multor ostatici; cererea politică şi ampla ei mediatizare. Chiar dacă acţiunea se termina într-un dezastru pentru atentatori şi terorişti, obiectivul politic era considerat atins! Teroarea făcuse auzite cererile atentatorilor. Teroarea făcuse vizibile şi credibile forţa, hotărîrea şi obiectivele instrumentului politic care-i trimisese în misiune! Motivul pentru care nici astăzi, cînd terorismul internaţional foloseşte oportunităţile şi infrastructurile globalizării pentru a se proiecta ca ameninţare omniprezentă, statele membre ONU nu au căzut de acord asupra unei definiţii oficiale a terorismului, este considerarea acţiunilor al căror tipar a fost creat în 1968 drept instrumente legitime ale „forţelor revoluţionare“, ori ale celor care luptă împotriva unui „opresor“ ce deţine supremaţia puterii şi nu poate fi, în nici un alt mod, adus la masa negocierii, ori stămutat din linia sa politică. Lumea culege şi este obligată astăzi să înghită cu noduri unul dintre cele mai amare şi mai toxice „fructe“ născute din sămînţa ideologiei „revoluţionare“.
Departe de a fi afectată de încheierea „Războiului Rece“, piaţa internaţională a terorii a urmat şi a exploatat oportunităţile istoriei; se foloseşte cu abilitate de procesele globalizării pentru a spori capitalul investitorilor! Unde sîntem, deci, astăzi? Într-o lume în care majoritatea, dacă nu chiar toate activităţile umane tind să adopte tiparul pieţei! Producţia internaţională a terorii s-a „delocalizat“, şi-a multiplicat centrele, şi-a specializat activităţile pe competenţe şi arii de predilecţie. Ca orice activitate „economică“, ea are nevoie, în primul rînd, de resurse – bani, oameni, informaţii, organizare. Aspectele noi ale tabloului se regăsesc pe fiecare palier: exploatarea dezvoltării multiculturalităţii occidentale şi folosirea agresivă a comunităţilor musulmane din Occident pentru convertirea, recrutarea şi înregimentarea „teroristului de tip nou“, care s-a născut, a crescut şi s-a format în lumea occidentală; diversificarea, multiplicarea şi specializarea reţelelor care produc sau spală banii necesari operaţiunilor teroriste; parazitarea reţelelor oficiale ale traficului de arme pentru aprovizionarea şi asigurarea operaţiunilor terorismului internaţional; diversificarea programelor şi a locaţiilor de instruire şi condiţionare a operativilor reţelelor teroriste; dezvoltarea activităţilor şi a capacităţilor care asigură informaţiile critice necesare planificării, protejării şi executării operaţiunilor teroriste; parazitarea structurilor politice ale unor state pentru promovarea şi atingerea obiectivelor acţiunilor teroriste; diversificarea modalităţilor de utilizare, parazitare sau cooperare cu structurile specializate ale serviciilor de informaţii/contrainformaţii ale statelor „prietene“, „neutre“ sau chiar „inamice“, pentru pregătirea, organizarea şi realizarea operaţiilor de terorism internaţional. Amprenta ideologică a activităţilor terorismului internaţional este mai puţin marcată, decît în vremurile Războiului Rece. Accentuate au rămas temele antioccidentale („Răul este/vine din Occident“), „revoluţionar-eliberatoare“, „justiţiare“.
Unde se află România în raport cu fenomenul terorismului global? La periferie, dacă nu chiar „în afara hărţii“, ar putea spune oricine ia în considerare aspectul materializării actelor de terorism internaţional. De două ori, eronat! O dată, întrucît în structurile lumii globalizate, periferia nu mai există; există doar arii predilecte pentru diferite tipuri de activităţi, şi ele definite doar pentru perioade limitate de timp. A doua oară, pentru că România chiar este o zonă activă a acţiunilor teroriste, dar nu în ceea ce priveşte „ţintele“, locul de finalizare, ci în zona de asigurare resurse, în special financiar-materiale şi de informaţii.
Dincolo de ideologii, politică şi putere, ce ne-ar mai trebui pentru a înţelege regulile şi dinamica noii pieţe globale a terorii? Poate ceea ce evocă Akerlof şi Schiller, pe urmele lui Keynes: „spiritul animal“. „Nu vom înţelege niciodată evenimentele economice importante, decît atunci cînd vom privi în faţă faptul că, în natura lor, cauzele acestora sînt în mare parte mentale... teoria a ignorat rolul spiritului animal. După cum a ignorat şi faptul că oamenii pot să nu fie conştienţi că s-au suit într-un rollercoaster.“ Cu evenimentele politice lucrurile stau cam în acelaşi fel!
Cornel Codiţă este sociolog, analist militar, prof. univ. şi general în rezervă al Armatei Române.
Foto: wikimedia commons