Peste 50 de ani
Varianta optimistă. Ne vor trece crizele – şi cea morală, şi cea financiară. Mintea se va limpezi. Familia se va implica în educaţia copilului şi va sprijini şcoala, nu doar discursiv. Va exista o Lege a Educaţiei stabilă, elevii vor şti, la început de ciclu, cum vor încheia etapa respectivă, iar evaluarea finală nu va mai submina parcursul.
Profesorul va fi motivat, inclusiv printr-un salariu decent, şi-şi va recăpăta un loc, tot decent, în ierarhia socială. Învăţămîntul nu va mai fi ultima soluţie pentru tineri, ci un domeniu în care vor intra primii cinci-zece absolvenţi. Va exista concurenţă. Sistemul va funcţiona eficient, răspunzînd, nu doar scriptic, unor nevoi sociale. Nu va fi raiul pe pămînt, dar nici cea mai rea lume cu putinţă, aşa cum pare acum.
Varianta pesimistă. Voi avea 80 de ani şi voi fi fericită dacă nu voi suferi de ceea ce se numeşte demenţă de tip Alzheimer, dat fiind că am lucrat pînă la 65 de ani, adică vreo 45 de ani, într-un sistem de învăţămînt în continuă reformă, pe un salariu mizerabil, hrănindu-mă cu hrană spirituală, cum i s-a cuvenit unui demn urmaş al dascălului Trandafir. Vederea îmi va fi slabă, nu de la soarele tahitian, întîlnit în vacanţele ante / post-pensionare, ci de la cititul şi răscititul legilor şi metodologiilor schimbate, în varianta fericită, din patru-n patru ani.
Evident, voi încasa o pensie tot de mizerie, întrucît acum, bătrînă fiind, voi avea nevoie de mai puţină hrană, fie ea şi spirituală. Copiii mei vor fi tot profesori şi vom fi nişte persoane filiforme, giacomettiene, în urma curei de hrană spirituală moştenită din mamă-n fiu/fiică. Voi muri dorindu-mi să văd reforma terminată, dar dorinţa nu mi se va îndeplini, fiindcă am fost un ticălos de bugetar, hrănit prin sudoarea frunţilor celorlalţi, incapabil să-şi găsească un al doilea job, lipit cu posteriorul de scaunul de la catedră, care a prestat doar cîteva ore de muncă pe zi şi a jefuit bugetul prin meditaţii ilegale…
Varianta SF. Voi fi trecut printr-o perioadă de predat de-acasă, din faţa calculatorului, pe platforme de învăţare. Voi fi avut elevi din toată ţara/lumea, interesaţi de limba şi literatura română. Voi fi făcut predare individualizată şi evaluări eficiente, cu precizie elveţiană, datorită unui soft performant. Voi fi cunoscut avantajele bibliotecii virtuale universale, cu acces la orice carte, din orice an, din orice domeniu. Voi fi prins, pînă la onorabila vîrstă de 65 de ani, inclusiv şcoala virtuală, unde voi fi fost posesoarea unui avatar-profesor, care să-mi ascundă ridurile şi tremuratul mîinilor.
Acum, în 2061, sînt conectată la un calculator şi vizitez orice loc doresc, dat fiind că am un paşaport universal, oferit profesorilor pensionari ca semn de recunoştinţă pentru activitatea prestată. Nu am probleme cu banii, deoarece statul mi-a deschis o linie de credit pînă la sfîrşitul zilelor, un privilegiu acordat tuturor bătrînilor. Uneori, visez trecutul de dinainte de anii 2030, singurul spaţiu în care accesul este interzis, ca să nu ne afecteze starea de spirit. E adevărat, am multe coşmaruri. În ultima vreme însă, se strecoară, din ce în ce mai insistent, un vis. Visez cărţi, frumos aliniate în bibliotecă, mirosind a clei şi tuş. Mă visez răsfoindu-le. Şi mai visez că sînt într-o clasă reală, înconjurată de copii pe care îi pot mîngîia şi cărora le aud răsuflarea. Evident, efectele unui scurtcircuit nefericit. Şi totuşi…
Marilena Şerban este profesoară de limba şi literatura română la Colegiul Greco-Catolic „Timotei Cipariu“, Bucureşti.