Pesimismul jubilatoriu - fragmente dintr-un colocviu

30 iunie 2011   Tema săptămînii

- fragmente dintr-un colocviu -

Institutul Cultural Român din Paris a invitat 19 specialişti europeni să-l gîndească pe Cioran la o sută de ani de la naştere, în cadrul colocviului internaţional „Cioran – pesimismul jubilatoriu“, organizat în inima Salonului Cărţii pe 18 şi 19 martie 2011. După două zile dense în comunicări şi dezbateri, moştenirea lui Cioran îmi pare a fi dublu fertilă: opera sa naşte alţi scriitori (exegeţii săi), iar „lecţiile“ sale vibrează încă, profund actuale. Fragmentele care urmează reprezintă un decupaj subiectiv a trei dintre intervenţiile din colocviu. (Cristina Hermeziu)

Roland Jaccard
„Curiozitatea sa nu cunoştea limite“ 

Dacă omul e un virus periculos, atunci Cioran era un pacient ireproşabil. Renunţase la fumat, nu punea gura pe alcool, mînca legume fierte. S-ar fi lăsat mai curînd răstignit, decît să guste un pic de frişcă. Avea o teorie specială în privinţa medicilor: trebuia să fie evrei. Ceilalţi erau, în cel mai bun caz, nişte veterinari, iar în cel mai rău – nişte măcelari. Ceea ce contrasta flagrant cu declaraţiile unui Cioran român de dinainte de război, însă cum noi habar n-aveam de trecutul său, nimic nu ne şoca. Şi subscriam la acest filosemitism înfocat. 

Seratele petrecute pe rue de l’Odéon erau de o veselie nebună. Chiar dacă nici nu se atingea de ele, bucatele şi vinurile cele mai rafinate se succedau, spre marea plăcere a lui Cioran, care le gusta prin procură. Iar cînd îi părăseam, pe la 2 dimineaţa, noi eram epuizaţi, pe cînd Simone şBouéţ şi Cioran ar fi vrut să prelungească întîlnirea pînă în zori. Ştiu că s-ar ofusca dacă ar fi printre noi, auzindu-mă că vorbesc despre el ca despre un increvable, dar chiar aşa era. (...) Se interesa sincer de sănătatea prietenilor şi cel mai mic guturai îl alarma: suna frecvent ca să recomande medicamente şi să dea sfaturi. (...) 

Curiozitatea sa nu cunoştea limite, cu excepţia domeniului cinematografic. Renunţase din cauza problemelor cu vederea. Avea eleganţa să nu pomenească de bolile care te lovesc fără milă odată cu înaintarea în vîrstă: Parkinson, Alzheimer, prostată... Cît despre sinucidere, mi-a mărturisit într-o zi că renunţase şi la asta. Era prea bătrîn ca să se mai omoare. Îi părea rău că n-a făcut-o cînd era mai tînăr şi ştia că avea să plătească. Preţul a fost într-adevăr enorm! Nu-i mai rămînea decît să se prefacă a fi încă acolo, fiind deja în altă parte. (...)

La ultima noastră seară petrecută împreună, erau prezenţi François George, Linda Lê, Simone Boué, dar Cioran era deja în altă parte. El, tot timpul atît de viu, de mucalit, de provocator şi de amuzant, asculta fără să audă, privea fără să vadă... ca un manechin de paie, ca Peter Altenberg la Café Central. Să fi fost singur cu el şi un pic mai curajos decît sînt, l-aş fi strîns de gît! Începeau pentru el cinci ani de nesfîrşită decădere. (...) După ce ispăşise faptul de a nu fi făcut destule eforturi ca să nu se nască, avea să ispăşească succesivii paşi înapoi din faţa sinuciderii atît de lăudate. Exil şi ispăşire: la asta se rezumă condiţia umană. Cioran a cunoscut exilul prin destinul său de apatrid. Ispăşirea este cheia operei sale. Este ceea ce conferă operei sale, dincolo de filonul umoristic aflat undeva între Sacha Guitry şi Woody Allen, o dimensiune tragică. Vandal al Carpaţilor, ditirambist al lui Hitler, zelot al neantului, împătimit al cuvîntului, prieten atît de fidel – Cioran n-a avut altă şansă decît să capituleze în faţa celor patru A: amnezie, apraxie, afazie, agnozie, toate aduse de Alzheimer. Fără îndoială, ar fi preferat ataraxia, el, care recomanda trei remedii în caz de tristeţe: să rămîi sub plapumă ascultînd fado, să te scufunzi într-un dicţionar sau un tratat de gramatică, să te plimbi printr-un cimitir.  

Nici nu mai contează remediile. Ca noi toţi, Cioran se va fi petrecut şi el, cîţiva ani, prin acest univers aberant, şlefuitor de formule pe care le-am păstrat aidoma unor fragmente de eternitate.

traducere din franceză de Cristina HERMEZIU  

Roland Jaccard este scriitor, eseist, autor al volumului Cioran et compagnie, colecţia « Perspectives critiques », PUF, 2005.

Nicolas Cavaillès
„Prăpastia de amor-propriu“ 

Ştim bine că Parisul [anilor ’40] n-a ars; şi nici Cioran, care şi-a petrecut totuşi anii ’40 într-o îndelungată apocalipsă interioară, de o intensitate impresionantă, înnegrind mii de pagini, mai întîi în română, apoi în franceză, pînă la imensa răfuială cu viaţa care a fost Précis de décomposition (1949). Anii ’50 începeau sub alte auspicii. Preamărit imediat de numeroşi lectori de mare prestigiu (Queneau, Nadeau, Supervielle, Gide sau Jules Romains), Précis de décomposition îi deschide lui Cioran uşile unui cu totul alt Paris, ceva ce am putea numi Parisul saloanelor, la oarecare distanţă de cerşetorii şi dezmoşteniţii frecventaţi pe bulevard. „De ce ar trebui ca Cioran să fie perfect?“ se întreba recent un exeget francez, comentînd vizitele blazate ale tînărului Cioran prin cîte un bordel din Transilvania. După Sibiu, 20 de ani mai tîrziu, Cioran putea fi zărit între perne mătăsoase şi pahare de whisky vechi la dejunurile lui Florence Gould sau în salonul lui Suzanne Tézenas. (…)  

Pe scurt, în afară de „curiozitatea stupidă“, setea de whisky şpe gratisţ şi plăcerea de a se enerva, cum a putut Cioran – un nou Alcest – să se dedea acestei „metode laşe/îmbrăţişate de mai toţi oamenii voştri la modă“? Cum a putut un spirit obişnuit să gîndească „împotriva sa“ să se cufunde în prăpastia de amor-propriu şi de comedie de sine care sînt Saloanele? 

Cîteva rînduri scrise de Madame de Rémusat despre Talleyrand îşi găsesc aici un bun ecou: „Împrejurări diverse au făcut ca el să fie înconjurat de oameni depravaţi sau superficiali care l-au împins spre mii de frivolităţi; aceşti oameni îi sînt trebuincioşi pentru că îl smulg din gînduri; dar nu-l pot salva de un profund plictis care îi provoacă o nevoie imperioasă de lucruri măreţe.“ (Mémoires, citate în Anthologie du Portrait) Pentru Cioran, victimă a aceluiaşi plictis, şi fără îndoială fericit a se vedea „smuls din gînduri“ pentru o clipă prin butade şi paradoxuri de catifea, „nevoia imperioasă a unor lucruri importante“ viza altceva – moartea, vidul, lupta împotriva sinelui –, tot atîtea subiecte delicate în societate, cum o arată anecdota consemnată în Caiete, pe 28 mai 1964: „Aseară, într-un salon, contemplam gîtul unei doamne şi-mi spuneam că acea carne albă e menită criptei. Cîteva pahare de whisky m-au făcut să uit acest gînd, sau mai bine zis această imagine.“ (…) 

Cioran a nuanţat de altfel această idee de „paradis pierdut“ al saloanelor, fie pentru a denunţa „tirania omniprezenţei umane, caracterul odios al unei existenţe din care singurătatea este alungată“ (Prefaţă la Anthologie du Portrait), fie pentru a pune în discuţie o anume stilistică prea sofisticată: „Ceea ce destest sînt înfloriturile, subtilităţile inutile, falsa graţie a preţiozităţii. Rău am făcut că l-am practicat pe Valéry! Să fugi de anemia salonardă. Să fugi de retorică, dar nu de pasiune, de prolixitate dar nu de explozie.“ (Caiete, 9 martie 1972) Reproşurile unui romantic, care nu trebuie să mascheze totuşi ceea ce Cioran datorează saloanelor imaginare de altădată, cele două formule hibride din care s-a inspirat atît: maxima şi portretul, două maniere de salon de a flata, pînă la urmă, acest Eu în formare care se va împlini în secolul al XIX-lea, pentru a se fărîmiţa apoi în secolul al XX-lea. (…) În multe privinţe Cioran a onorat ceea ce secolul său a dispreţuit, mizerabil secol XX redus pînă la urmă, în materie de aforisme, la slogane publicitare şi, în materie de saloane, la supermarketuri culturale efemere. (…)

traducere din franceză de Cristina HERMEZIU

Nicolas Cavaillès este eseist şi traducător, autor al Cioran malgré lui. Écrire à l'encontre de soi, CNRS Editions, 2011.

Fernando Savater
„I-a rostit numele alături de Aristotel,“ 

Am vorbit cu Cioran mai bine de 20 de ani. Ne scriam frecvent, iar eu îl vizitam de fiecare dată cînd mergeam la Paris, o dată sau de două ori pe an. Îmi arăta mereu o amabilitate puternică şi multă răbdare, bănuiesc că asta includea şi o resemnare cu drag. Era interesat de tot ceea ce îi povesteam despre Spania, din ultimii ani de franchism, şi din primii ani ai democraţiei care-a urmat. Nu am crezut deloc că îl fascinau comentariile mele entuziaste despre peripeţiile noastre politice, ci faptul că făceam referire precisă la ţară, cea de-a doua patrie spirituală pe care o căutase, tărîmul de baştină al deziluziei: „Am adorat şi detestat multe popoare: niciodată nu mi-a trecut prin minte să-mi reneg naţionalitatea spaniolă, pe care mi-o doream“. Chiar dacă a devenit un mare scriitor francez şi a rămas fără nici o cetăţenie, se pare că e adevărat că s-a gîndit la un moment dat să devină spaniol. Primirea caldă de care s-au bucurat cărţile sale traduse în ţara noastră i-a produs o mare surpriză, pe cît de plăcută, pe atît de nedezminţită. Cred că a existat un moment în care au fost mai „populare“ – oricît de nepotrivit ar fi acest cuvînt – în Spania, decît în Franţa. Niciodată nu a fost mai încîntat decît atunci cînd i-am povestit că la concursul de televiziune cu cea mai mare audienţă din acel moment (Unu, doi, trei) unul dintre participanţi, cînd a fost întrebat ce filozofi celebri cunoaşte, i-a rostit numele, alături de Aristotel… 

Aprecia în special paradoxul potrivit căruia atît eu, traducătorul său, cît şi majoritatea tinerilor spanioli interesaţi de stînga antifranchistă, iar pentru el stînga era o pepinieră de iluzii goale şi de optimism neîntemeiat – un pleonasm! – cu consecinţe posibil periculoase, pe care le denunţase în Istorie şi utopie, îl flatam, în ciuda poziţiei sale, printr-o recunoştinţă neaşteptată. În realitate, uimirea era cea care ne apropia, pentru că pe mine mă lăsa cu gura căscată faptul că cineva putea trăi şi arăta simţ al umorului (eu şi Cioran rîdeam mult cînd eram împreună), avînd în acelaşi timp o implacabilă antipatie pentru orice convingere mobilizatoare şi un refuz absolut pentru promisiunile viitorului. Odată, după ce a demolat cu minuţiozitate catalogul meu de speranţe sincere, mi-am permis un protest timid: „Dar, Cioran, trebuie să crezi în ceva…“ În acel moment a devenit serios. ,,Dacă dumneata ai fi crezut în ceva în ce eu aş fi putut crede, nu mi-ai spune acest lucru.“ 

traducere din spaniolă de Diana KUTKUT

Fernando Savater este filozof, scriitor, primul traducător al lui Cioran în spaniolă, autor al Ensayo sobre Cioran, 1974.

Credit foto: ICR Paris

Mai multe