Perpetuul Gică Petrescu
Nu doar că a trăit, după standardele biografice ale artiştilor, despre care se spune că ard repede, excesiv de mult. În plus, din cei 91 de ani de viaţă, peste 75 i-a petrecut ca artist – căci a debutat la radio la 16 ani. Şi-a început cariera în anii ’30, de înflorire economică, a cunoscut apoi dictatura regală, Războiul, ascensiunea comunismului, Revoluţia, s-a stins cu puţin înainte de a putea deveni cetăţean al Uniunii Europene.
Era, în perioada interbelică, o adevărată vedetă – cînta în localurile de la Şosea (azi le-am zice „de fiţe“), la Athénée Palace, la Hotelul Lafayette (nu la Galeries Lafayette, ăla era actualul magazin Victoria, unde nu se cînta). Ca un adevărat dizeur de local, avea un repertoriu extrem de larg (se spune că a interpretat peste 1500 de cîntece).
Trebuie să ne gîndim că, în anii ’30, patefonul şi radioul erau relativ puţin răspîndite; aşadar, pentru marele public, concurenţa starurilor mondiale era cvasiinexistentă. Partiturile şlagărelor internaţionale ajungeau greu la consumatorul român de muzică, iar cînd ajungeau, era prin intermediul interpreţilor locali. „Muzica uşoară“ era aproape exclusiv autohtonă, iar canalul predilect de distribuţie trecea prin „locantele“ cu orchestră şi ring de dans.
Gică Petrescu era el însuşi un fel de lăutar, numai că unul cult. Se pare că provenea dintr-o familie burgheză: tatăl era contabil, dar cu studii la Geneva, iar mama – franţuzoaică, cînta la pian. (Joia cina cu un unchi pe care avea să-l moştenească.) El însuşi urmase cîţiva ani de Conservator. Dar putea fi ascultat „într-o cîrciumioară la Şosea, unde cîntă-un pian şi o vioară“. De fapt, nu era orice cîrciumioară, ci una „şic“, fie că e vorba despre Princiar, fie despre Bufet – actuala Casă Doina, proiectată de arhitectul Ion Mincu. Lăutarii „de cartier“ îşi preluau de aici şlagărele cu care îşi încîntau mai apoi clientela de la balurile populare. De aici rolul de „trendsetter“
al lui Gică Petrescu, dizeur de lux.
Melodiile interpretate (cele care ni s-au transmis) sînt un fel de ideal-tip al cîntecelor de petrecere. Erau pe placul funcţionarilor, al fetiţelor dulci şi al demimondenelor, al locatarilor căsuţelor cochete de mahala care se duceau acasă cu tramvaiul – muzica clasei de mijloc urbane. Mergeau mai ales cu şpriţul de vară, dar nu dădeau rău nici cu şampania franţuzească.
A fost recuperat de regimul comunist, tocmai pentru caracterul popular, deloc elitist, al muzicii sale. La urma urmelor, şpriţul era de mult intrat în cultura proletară şi, cine ştie, poate că la celebrul bal de 1 Mai la care ilegalistul din Scorniceşti o cucerea pe Leana din Petreşti se dansase şi pe şlagărele lui Gică Petrescu.
Noua aşezare socială lăsase o generaţie întreagă, cea a părinţilor mei, fără puncte de reper: emblemele elitei intelectuale fie dispăruseră în puşcării, fie (Sadoveanu, Călinescu) suferiseră metamorfoze de neînţeles, cele mai multe din cărţile care le încîntaseră tinereţea fuseseră scoase din librării, la Şosea se instalase ambasada sovietică, bătăile cu flori fuseseră înlocuite cu defilările brigăzilor muncitoreşti. În această lume ostilă şi de neînţeles, cîntecele lui Gică Petrescu ofereau o minimă legătură cu normalitatea pe care o cunoscuseră în tinereţe.
„Pe viu“ l-am văzut o singură dată. În 1974 făceam armata la Cîmpulung Muscel. La Casa de Cultură venise în turneu un spectacol de revistă – una din „şuşele“ care dezmorţeau (atunci şi acum) orăşelele de provincie. Pentru noi, teriştii, orice prilej de a rupe monotonia cazărmii era binevenit, aşa că plăteam bucuroşi cei cinci lei care ne permiteau o ieşire suplimentară în oraş, apropierea de elevele de la liceul pedagogic, imaginea unui corp de balet cam prăfuit, dar, oricum, costumat altfel decît în uniforme kaki. Vedeta care încheia spectacolul era el, maestrul Gică Petrescu. Sigur, nu mai era frumuşelul pe care-l ascultase mama la Bufet. Purta o placă dentară care-i cam afecta dicţia şi o perucă de culoare suspectă. Interpreta un cîntec pe tema care era la ordinea zilei: cincinalul în patru ani şi jumătate. Îmi amintesc refrenul. El întreba „Vă prindeţi?“ şi sala îi răspundea în cor „Ne prindem!“. Dar o făcea cu talent.
Pentru noi, generaţia care se înghesuia la concertele Phoenicşilor, ale Sfincşilor şi ale Sideralilor, a fost întotdeauna un personaj teribil de bătrîn, aproape etern. Îmi amintesc bancul răutăcios cu savantul care reuşeşte să învie o mumie, care mumie, imediat după resuscitare, întreabă: „Mai cîntă Gică Petrescu?“
Mircea Kivu este sociolog particular.