Perfecționismul, mistuitoarea patimă a fake-ului

Sînt un ins a cărui experiență în (și branșare la) tehnologie este aproape direct proporțională cu discreția și minimalismul profilului meu online. Nu am cont de Facebook, nici prezență pe Twitter sau Instagram, nici TikTok nu mă cunoaște, nici usturoi n-am mîncat. Usturoiul fiind aici orice fel de postare, deci contribuție directă la edificiul profuziunii Web 2.0 – acest maldăr amorf de cărămizi cu așa-zis conținut, un bidonville exhaustiv și isteric al mormăielii pseudoculturale. Don’t get me wrong, nu sînt un profan. Am cochetat și eu, ca orice adolescent al anilor 2000, cu primele iterații ale fenomenului rețelelor sociale (e posibil să-mi găsiți urmele prin arhivele Hi5 sau MySpace) și încă mi se întîmplă să mai intru din cînd în cînd pe tărîmurile anonime ale Reddit, deși, cum spune un prieten, „aia nici măcar nu-i social media”. Așa o fi. Și, dacă nu e, mă bucur și mai abitir, că deja mi se pune un nod în gît de fiecare dată cînd lansez aplicația...

Vă puteți întreba ce legitimitate poate avea cineva ca mine să își dea cu părerea despre „perfecțiunea în social media”. Cîtă vizibilitate poate avea crăpătura din gard, cînd refuzi să-l escaladezi? Îmi place să cred că nu sînt un impostor. Distanțarea mea nu este un capriciu sau o perseverență în teribilism – atitudini ale căror caracter orgolios și impulsiv îmi repugnă. Ea a fost inițial generată și apoi ranforsată, în ordine cronologică, de o precauție, apoi de o intuiție, de un pragmatism, de un interes epistemologic și, în cele din urmă, de alcătuirea unei rețele personalizate de prieteni, studenți, experți – care a acționat (cel puțin pînă acum) ca un curator informațional mai bun decît orice algoritm, cu bonusul inegalabil al propriilor analize și introspecții. Mai pe larg: precauția circumspectului în fața gregarismului online. Intuiția faptului că fenomenul care se prefigura nu era o simplă aglutinare socială recurentă, ci un moment definitoriu al speciei (dacă tot s-a trăncănit atîta, în ultima lună, despre Oppenheimer). Pragmatismul subsecvent epifaniei negative a unei monstruoase pierderi de timp. Interesul epistemologic casandric (the best kind!). Și, de ce nu, păstrarea vie (dar deloc luddită) a factorului uman în chestiunea paradoxului tehnologiei.

Nu știu dacă există un bias sociologic al completei și îndîrjitei extracții dintr-un domeniu de studiu (așa cum, cu timpul, a și devenit pentru mine social media), dar 1) îmi oferă o perspectivă relativ inedită, căci poziția mea pare a fi, judecînd anecdotic, de largă minoritate, și 2) cred că am depășit momentul în care o implicare de durată nedeterminată (plus eventuala experiență astfel acumulată) mai poate aduce beneficii științifice. În cele ce urmează, voi explica și de ce. Dar, mai ales, voi încerca să emit cîteva considerente legate de relația dintre conceptul de perfecțiune și leviatanul social media.

Întîi de toate, fun fact! Știați că termenul „perfecționism” are două sensuri? Primul este, evident, „tendința de a atinge perfecțiunea”, deci, totuși, un ideal, oricît de stereotipic ar fi. Însă al doilea, cel medical, este „tendință maladivă spre perfecțiune, care poate ajunge la obsesie și care, ignorînd, eliminînd realizările parțiale, frînează orice realizare”. Așadar, un sens peiorativ, patologic, denaturat și astfel complet opus strălucirii deontologice emanate de sensul prim. Ei bine, tensiunea dintre aceste două sensuri contradictorii se află în miezul discuției despre comportamentul nostru pe rețelele sociale.

Ce spune asta despre cultura umană? Dar, mai important: ce spune despre felul în care ne comportăm în agora virtualului? Nu vom sucomba unui taoism de iarmaroc și nu vom da din umeri, blazați de atîtea și atîtea paradoxuri constitutive ale umanității? Cînd ne bate războiul la ușă, proaspăt ieșiți dintr-o pandemie, romantismul apocaliptic devine, într-adevăr, tentant. Dar Casandra din mine e tare încăpățînată și i se pare important să cunoaștem și cauzele dezintegrării spiritului uman (o, da!), dacă tot corporalitatea e în lichidare de stoc©.

Să pornim de la truism: rețelele de socializare au (și) acest efect: le inculcă utilizatorilor o presiune constantă de a distribui și a părea (apărea?) perfecți, cu scopul de a fi acceptați, validați și promovați social. Însă ce nu-și dă seama toată lumea este că data de expirare a acestui certificat este fix momentul premergător următoarei postări. Iar „socialul” de mai sus este, să ne înțelegem, doar un avatar virtual al Socialului, care a reușit, printr-un tăvălug de marketing ce funcționează și se eficientizează de mai bine de un deceniu, să ne convingă că ar fi cea mai relevantă stratificare a definiției termenului. Majoritatea utilizatorilor nu au, cel puțin în momentul impetus-ului postării, luciditatea contextului larg. Asta e scamatoria social media, de fapt. Ne-a făcut nu numai să uităm că mai există și un real dincolo de virtual, ci și că felul de a interacționa social în cadrul acestui virtual este Convenția, Norma, Legea. Și, ar fi nedrept să nu recunoaștem, există o anumită cantitate de risc implicată în producerea acestei „amprente permanente a sinelui”. Și, cu cît aceasta e mai aproape de o percepută perfecțiune, cu atît riscul resimțit este mai mic. Iar noi sîntem, din perspectivă evoluționistă, creaturi dotate cu fobia riscului.

De asemenea, social media a devenit șablonul totalitar pentru felul în care ar trebui să arate fericirea. Pentru a atinge, recurent, dozele conforme de ceea ce Bruckner numea euforia perpetuă, trebuie să afișăm online, bien évidemment, „cele mai bune versiuni ale noastre înșine” – un loc comun atît de frecvent uzitat încît ne provoacă concomitent repulsie și un oarecare amuzament. Deci postăm (mă rog, postați voi) aproape exclusiv pentru a fi percepuți într-un anumit mod, deoarece rețelele sociale au creat un impuls inerent de a fi/părea întotdeauna perfecți. Deci și acest act are, ineluctabil, un supradestinatar: probabil un neozeu emergent al imposibilului, pe cît de mofturos, pe atît de volatil, o entitate parcă scoasă din opera lui Neil Gaiman.

Dar reflexul perfecțiunii căutate maladiv și răspîndite planetar este otrava autenticității. Rareori sînt partajate sau încărcate postări personale despre sănătatea mintală, probleme financiare sau neajunsuri profesionale. Atunci cînd acest lucru se întîmplă, de regulă postările ori sînt publicate post factum, cînd interiorizarea evenimentului nefast va fi avut deja loc și după ce buzunarele psihologilor vor fi cîștigat în gabarit, ori sînt toaletate și editate semiotic în asemenea hal încît grăunța de trăire brută își pierde umanitatea, strivită de indicațiile unui mic dictator regizoral ce răcnește dintr-un colț inatacabil al psihicului nostru (mă rog, al vostru).

E adevărat că fațetele acestui perfecționism se arată, totuși, în zone care mai de care mai surprinzătoare, de la cele mai insignifiante (design interior, bunăoară, pe social media existînd chiar și un trend al celor care îi urmăresc ore în șir pe alții punînd mici obiecte în ordine, în containere transparente din dulapuri de baie) și pînă la cele mai serioase: relații de cuplu sau intrafamiliale, sfaturi pentru depășirea traumelor, întru atingerea echilibrului psihic ș.a.

Să ne reamintim, de asemenea, că obsesia perfecționismului pe social media în ceea ce privește aspectul fizic are, în mod incontestabil, cel mai nociv efect asupra persoanelor de sex feminin, mai ales asupra tinerelor femei și adolescenților (potrivit statisticilor, rata suicidului în rîndul acestora din urmă, de cînd există social media, a crescut alarmant). Iar asta este un efect direct al standardelor imposibile (machiaj exagerat, operații estetice, filtre care pot face ca persoana care le folosește să devină de nerecunoscut), care se metamorfozează patologic în dismorfofobie sau tulburarea dismorfică corporală, definită ca obsesia pentru un defect fizic minor, din cauza căreia persoana afectată se vede pe sine ca deformată, deși arată absolut normal pentru cei din jur. O panoplie de alte afecțiuni de natură psihiatrică, precum diversele tulburări alimentare, au ca sursă aceeași obsesie a perfecțiunii fizice promovate pe rețelele sociale. De aici și pînă la obiectificarea femeii, sexismul feroce al multor tineri (vezi urmăritorii lui Andrew Tate) și ura de sine practicată de victimele acestor trend-uri nu mai e decît un pas.

Trei tipuri

Așadar, perfecționismul maladiv decurge adesea din aceste comportamente: estimarea incorectă a cerințelor unei sarcini sau situații, proasta înțelegere a conceptului de cedare/renunțare (sau cum să „treci peste”) și incapacitatea de a accesa resursele necesare pentru a face față unei provocări. Iar aceste manifestări conturează trei tipuri de perfecționism, conform literaturii de specialitate:

A) Perfecționismul orientat spre sine – asociat cu standardele nerealiste, iraționale impuse propriei persoane și autoevaluările punitive. Acest tip de perfecționism poate ascunde o serie de probleme mentale, precum anxietatea generalizată, depresia sau tulburările de alimentație;

B) Perfecționismul prescris social – asociat cu impresia că ceilalți te judecă aspru și te critică permanent. În cazul acestui tip de perfecționism, ajungi să crezi că trebuie să fii perfect pentru a ajunge să fii acceptat de ceilalți, de unde diagnosticul de anxietate socială;

C) Perfecționismul orientat spre cei din jur – asociat cu impunerea unor standarde rigide și nerealiste altor persoane. Indivizii care suferă de acest tip de perfecționism îi evaluează critic pe ceilalți, adesea fără empatie și fără a le acorda vreodată circumstanțe atenuante. Drept urmare, au dificultăți în a dezvolta orice fel de relații (profesionale, amoroase sau familiale), ceea ce duce invariabil la alienare și nefericire.

La o privire de ansamblu, pare că perfecționismul este esențialmente legat de anxietate, căci anxietatea nu face deloc casă bună cu disconfortul sau incertitudinea și încearcă să facă astfel încît sentimentele de teamă și îngrijorare paroxistică ce rezultă din acestea să dispară cît mai repede.

Iar perfecționismul acționează ca un mecanism neconform, maladaptiv și ineficient de gestionare a acestei anxietăți. Toleranța la eșec a perfecționiștilor este zero, așadar aceștia creează și impun standarde rigide, pe care trebuie să le îndeplinească pentru a se simți valoroși. Dar aceste standarde ridicate, practic imposibil de îndeplinit, pot ajunge să alimenteze anxietatea, întreținînd un cerc vicios.

Vă mai miră că s-a produs sinergia asta diabolică dintre perfecționism și social media? Vă mai miră că procrastinatorii (cei care tergiversează la modul patologic) sînt de fapt cei mai împătimiți perfecționiști? Dar să revenim. Sursa tuturor relelor enunțate mai sus mi se pare a fi butonul LIKE. Veți spune că e reductiv, că istoria perfidiei social media e mult mai complexă decît atît. Dar gîndiți-vă puțin. Imaginați-vă rețelele sociale fără posibilitatea semnalizării „aprecierii”. Cînd postezi în absența feedback-ului, trebuie să te bazezi pe propria judecată. Vrei și să-ți mulțumești publicul, desigur. Pentru a face asta, trebuie să-ți imaginezi ce va plăcea susmenționatului public, dar, din moment ce acest exercițiu a fost și este îngrozitor de greu, ajungi pînă la urmă să te bazezi pe ceea ce îți place ție.

Din clipa în care, prin butoanele tip „Like”, ceilalți încep să-ți spună ce le place, inevitabil începi să crezi (și să te încrezi în) viziunea lor despre ceea ce este bine. Și, pentru că oamenii tind să fie extrem de asemănători în interesele lor vulgare, lascive și prostești, dar extrem de diferiți în interesele lor rafinate, estetice și nobile, lucrurile pe care le publici vor începe să semene mult cu cele pe care le publică toți ceilalți, pentru că tuturor le place același lucru și toată lumea e ahtiată după like-uri. Și de aici, potopul.

Acestea fiind spuse, înainte de a încheia, haideți să decantăm o scurtă istorie a raportării noastre la social media. La începuturi, în primii ani după apariția acestor platforme, am fost cu toții atrași de miraj, am sucombat unei naivități demne de luna de miere și am crezut că lumea nu va mai putea fi niciodată la fel de mincinoasă și de răuvoitoare – din moment ce oricine devenise un potențial reporter și, brusc, bîrfa și apetitul pentru despachetarea intimității erau ridicate la rang de virtuți sacre. Apoi, conducta nesincerității s-a fisurat (inevitabil, ar zice pesimiștii obișnuiți cu cascadoriile naturii umane) și a urmat o perioadă de achiesare tacită și de tolerare a falsității profilurilor. Nu ne deranja să mai închidem ochii din cînd în cînd, dat fiind că avantajele interconectivității încă erau majoritare, iar monetizarea pe care o practicau giganții alimentați, ani și ani, cu informația noastră încă nu era atît de ubicuă. Cu vremea, însă, igrasia n-a mai putut fi ignorată, căci ne tapetase toată casa, astfel încît disonanța cognitivă impusă de starea lucrurilor a bifurcat destinul curentelor și a produs doi vectori sociali în opoziție unul cu celălalt și care reflectă dezbinarea macro resimțită la scara politicii globale (și care e cauzată, în mare parte, tot de social media, dar asta e o temă pentru altă dată).

Există acum, pe de o parte, zeloți (sau adepți ideologizați și indiferenți la alternative) ai fake-ului, oameni care își doresc o societate formată (atît fizic, cît și psihic) din figuri de tipul Barbie și Ken și care văd realul nu ca pe un ideal, ci, culmea, îl consideră o ciumă, de evitat cu orice preț. Pe de altă parte, avem (cu precădere chiar printre Gen Z!) o frondă, cel puțin de ordin declarativ, împotriva perfecționismului bolnăvicios și strivitor al rețelelor sociale și o obsesie pentru conceptul de autenticitate. Astfel, îi întîlnim astăzi pe tinerii autoproclamați „digital luddites”, care denunță capcana virtualului, aleg întîlnirile face-to-face în defavoarea timpului petrecut pe social media și folosesc „dumbphones” tip Nokia 3310.

De aceea, nu ar trebui să ne mire apariția aplicației BeReal și succesul său fulminant, care poate că nu a reușit neapărat să injecteze autenticitate în societate, dar măcar a încercat o alternativă care, iată, este dorită de un număr surprinzător de mare de indivizi. Pentru cei care nu o cunosc, este o aplicație care interzice folosirea oricărui filtru la poze și care îți oferă un interval aleatoriu de două minute pentru a posta poza zilei în profilul propriu. Nu pot estima cît de longeviv va fi succesul ei, dar, pentru mine, este extraordinar de încurajator faptul că există și că e populară: de ce am simțit nevoia pentru o astfel de aplicație? Cum de mai există loc în piață pentru o astfel de unealtă?

Din păcate, constat că pînă și autenticitatea devine, încetul cu încetul, stereotipizată. Deja este folosită la scară largă ca brand și astfel, în mod paradoxal, devine inautentică. But I’ll take it. I must.

Dominic Negrici este lector universitar, predă Comunicare de afaceri în limbi străine la ASE și Web Culture la Litere, Universitatea din București.