Pentru că „e nevoie”
În ultima vreme, observ în jurul meu că fiecare cetaţean „hendăluieşte” un „divais” (device) electronic. Chiar aşa! De la mic la mare, dimineaţa în metrou, la liceu în pauză (chiar şi în oră), seara la ceai, toată lumea îşi scoate mobilul şi începe să desfăşoare diferite activităţi mai mult sau mai puţin interesante care solicită Internetul şi trec drept „comunicare”. Pe parcursul ultimilor zece ani, elevă fiind, am observat cum acest concept şi-a schimbat atît mijloacele cît şi menirea, asta întîmplîndu-se odată cu apariţia şi expansiunea aşa-ziselor „reţele de comunicare”. Personal, am făcut primul pas în această lume în clasa a IV-a, cînd o colegă a venit la mine acasă şi mi-a spus: „Haide! Fă-ţi şi tu mess! E cool!”. Şi de aici a început totul! Pînă la vîrsta aceea (aproximativ 10 ani), părinţii îmi interziseseră accesul la aproape orice implica tehnică. Eu nu navigasem niciodată pe Internet; nu făcusem nimic mai mult decît să joc ceea ce rula CD-ul. În prima săptămînă de posesor de cont, am fost uimită să văd că majoritatea clasei mele era deja prezentă pe acea reţea. Cu timpul, am descoperit că pot afișa un status prin care oamenii să afle ce simt sau gîndesc, pot pune o poză (eventual cu mine) şi pot forma conferinţe cu mai mulţi prieteni deodată. Deja comunicarea online devenise pentru mine o dorinţă, nu o necesitate, astfel că intram zilnic pentru a vedea dacă am primit mesaje noi sau dacă cineva şi-a actualizat status-ul. Comunicarea la nivel verbal a fost, de asemenea, un lux pentru mine, părinţii dîndu-mi un telefon vechi capabil de a-i apela doar pe ei. În timp ce colegele aveau telefoane roz cu clapetă, eu lipeam ştrasuri pe al meu, pentru a părea superior.
Acum îmi dau seama că nimic din cele de mai sus nu îmi era necesar. Resimt aceeaşi senzaţie şi în ziua de azi, cînd văd activitatea de pe (mot-à-mot) „Cartea feţelor”: zeci, poate chiar sute de poze, mii de comentarii; profilul unui adolescent al societăţii contemporane este atît de sincer încît dă în periculos, întreaga mafie a Internetului bazîndu-se pe minţile noastre tinere şi naive care găsesc prea uşor răspunsul la întrebarea „Dacă pot, de ce nu?”. Aşa ajungem să ne postăm pe peretele reţelei informaţii cu confidenţialitate ascendentă, de la simplul nume la numărul de telefon, adresă, uneori chiar şi programul. Aşa, abuzînd de tehnica modernă, trimitem... vrăjmașului, în mod absolut facultativ, o invitaţie virtuală la jefuirea intimităţii noastre, ba chiar şi la cea a familiei noastre.
Nu cred că există elev, fie el licean sau de şcoală primară, care să nu se afle sau cel puţin să nu fi fost tentat măcar o dată să se angreneze într-un astfel de spaţiu virtual. Problema nu este aceea că individul comunică, ci că devine dependent de comunicare. Telefonia, mesageria scrisă sau vocală, precum şi cea prin intermediul Internetului fac imposibilă viaţa unui om de la sfîrşitul secolului trecut, în spaţiul contemporan. Chiar şi tehnica audiovizualului produce o tăiere adîncă între fila secolului precedent şi a celui actual. La începutul secolului XXI, comunicarea audiovizuală a pus monopol total pe viaţa individului în particular, şi a societăţii în general. Toate celelalte forme de comunicare au fost eclipsate şi chiar, într-o măsură oarecare, modificate. Tata îmi spune mereu „pe vremea mea, nu aveam telefoane mobile. Stabileam cu o zi înainte ora şi locul întîlnirii”. Acum, nimic nu e cert. Dacă ies „la un cico” cu prietenii, hotărîm pe loc unde şi cînd să ne ducem. Nici scrisori nu mai trimitem. Vechile bileţele de amor s-au transformat în mail-uri sau SMS-uri. Farmecul a dispărut, iar unii adolescenţi fie nu ştiu, fie ignoră existenţa timpurie a acestora. Chiar şi calitatea limbajului şi cea a ortografiei s-au degradat, odată cu trecerea anilor, copiii şi tinerii ajungînd să nu mai folosească în mod corect limba română. De la arhicunoscutele prescurtări („pt”, „nr”, „tel” etc.), astăzi s-a ajuns la abrevieri precum „lol” , dc, „bn”, „wtf”, ce implică deopotrivă graiul englezesc, ale cărui cuvinte şi expresii invadează vocabularul tinerilor.
Dacă aruncăm o privire la începuturile omenirii, sesizăm că pe atunci comunicarea era utilizată minimal, oamenii din preistoric folosindu-se de semne, desene, apoi de vorbe. Putem spune chiar că era folosită în situaţii limită, astfel justificîndu-se apariţia semnalelor de fum, ulterior a celor de tip SOS. Sau, în secolul al XIX-lea, tinerii erau şcoliţi după ceea ce scria în cărţile preaînvăţaţilor preoţi şi profeţi. Mi se pare fantastic că astăzi, o informaţie dintr-o carte poate fi contestată în favoarea uneia apărute pe un portal de comunicare virtuală, sau că, dacă lipsim o zi de la şcoală, înlocuim explicaţiile profesorului cu indicaţiile mai mult sau mai puţin greşite pe care le găsim pe Internet.
Noua comunicare pare să distrugă atît gîndiri cît şi relaţii interumane, aşa încît, pe o reţea de socializare, un individ poate avea mii de „prieteni”, dintre care adevăratele cunoştinţe să-i poată fi numărate pe degete. Cu toate acestea, nu intenţionez să detronez sau să atac în vreun fel dezvoltarea masivă a modalităţilor de comunicare, argumentînd că viciul nu este al tehnologiei, ci al generaţiei. O persoană adultă, care nu s-a născut în acest torent tehnic, ştie că nu trebuie să abuzeze de facilităţile futuriste ale epocii, în acest fel reuşind să facă diferenţa între dorinţă şi necesitate. Aflîndu-mă în ipostaza „antică” de a nu simţi nevoia să mă leg de fiecare fărîmă de public, consider că e necesar ca fiecare să comunice în limite decente. Aşa, îmi permit să plec o săptămînă într-o zonă fără semnal (eu neavînd Internet pe telefon), şi să mă întorc vie, fără a-mi face griji că întreaga comunitate a reţelei nu a ştiut care au fost coordonatele geografice ale locaţiei mele, ce am mîncat, la ce oră am adormit, cîte ore am dormit şi cum am arătat la trezire.
Ioana Trăistaru este elevă în clasa a X-a la Colegiul Național „Sf. Sava” din Bucureşti.