Pensionari şi demografie
Pentru un nespecialist în domeniul pensiilor, nu e uşor să înţeleagă şi să sistematizeze datele publicate de Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale (CNPAS) şi de Institutul Naţional de Statistică (INS) asupra sistemelor de pensionare şi a categoriilor de pensii. Informaţiile disponibile au momente diferite de referinţă şi nu acoperă arii avînd conţinut identic, iar dificultăţile de comparabilitate a termenilor şi indicatorilor nu pot fi subestimate.
Din cele două surse de date şi informaţii am reţinut pe cele care au relevanţă pentru subiectul acestui articol – felul cum demograficul îşi poate pune amprenta pe evoluţia numărului de pensionari.
Numărul total de pensionari în România este de 5,4 milioane, cei de asigurări sociale de stat reprezentînd aproape 90%, diferenţa revenind pensionarilor agricultori („beneficiari proveniţi din fostul sistem de pensii al agricultorilor“). Mai adaug că, în prima categorie, predomină cei cu pensie pentru limită de vîrstă (3,3 milioane), dar un număr important găsim şi la pensionarii de invaliditate (715 mii) şi la cei care au pensie de urmaş (aproape 540 de mii). Din comunicatele INS rezultă o scădere a numărului total de pensionari după anul 2011, scădere cauzată, în principal, de regresul numeric al pensionarilor agricultori şi al celor de invaliditate. În prima categorie avem o populaţie cu un grad de îmbătrînire demografică considerabil peste media întregii populaţii şi cu intrări anuale nesemnificative, iar reducerea naturală a numărului nu e surprinzătoare. Instalarea bruscă, în anul 2011, a scăderii numărului de pensionari de invaliditate nu poate proveni dintr-o ameliorare la fel de subită a stării de sănătate a populaţiei şi e rezultatul unei aplicări mai riguroase a prevederilor legale într-un domeniu în care dezordinea şi corupţia erau, de multă vreme, la ele acasă.
Pensionarii pentru limită de vîrstă reprezintă două treimi din numărul total de pensionari, această pondere aflîndu-se în ascensiune constantă şi fermă. Obţinerea acestei categorii de pensie implică îndeplinirea a două condiţii, cumulativ: atingerea vîrstei standard de pensionare şi stagiul minim de cotizare (sau în specialitate). Vîrsta standard de pensionare pentru luna mai 2014 e de 59 de ani şi 10 luni, la femei, şi de 64 de ani şi 10 luni, la bărbaţi. Prin recenta hotărîre a Guvernului, vîrsta standard de pensionare la femei va creşte mai rapid decît prevedea pînă acum Legea pensiilor astfel ca, în anul 2035, şi la femei vîrsta standard să ajungă la 65 de ani, vîrsta la care se vor pensiona bărbaţii începînd din ianuarie 2015.
Celelalte lucruri fiind egale, numărul persoanelor care ies la pensie de limită de vîrstă, în fiecare an, e direct proporţional cu numărul populaţiei care atinge vîrsta de pensionare, iar acest număr este expresia mărimii generaţiei din care provine populaţia pensionabilă. Cu alte cuvinte, variaţii bruşte şi de amploare ale natalităţii îşi transmit în timp, peste multe decenii, efectele asupra distribuţiei populaţiei pe vîrste şi, automat, asupra numărului celor pensionaţi (relaţia este valabilă şi în cazul pensiei anticipate).
Natalitatea a avut în ţara noastră, în anii 1950 şi 1960, evoluţii unice în context european şi ele îşi vor pune cu forţă amprenta pe numărul populaţiei ajunse la vîrstele de pensionare. Populaţia în vîrstă de 60-65 de ani se va apropia de 1,2 milioane, în jurul anului 2025, fiind compusă din generaţiile mici venite pe lume în anii 1960-1966, cînd natalitatea şi-a amplificat declinul instalat la mijlocul anilor 1950. În prima jumătate a anilor 2030, odată cu atingerea acestor vîrste de către generaţiile mari din primii ani ai politicii pronataliste forţate şi brutale a vechiului regim, la vîrstele de 60-65 de ani se va afla o populaţie de 1,7-1,8 milioane de persoane („valurile“ sînt sugestiv ilustrate în figura 1). O majorare bruscă cu aproape 50% a numărului de persoane care vor ajunge la vîrsta de pensionare e de aşteptat să pună o presiune dramatică pe un sistem de pensii aflat deja în dezechilibre flagrante între resurse şi nevoi de alocare, cu origini în decizii iresponsabile de pensionare luate în anii 1990.
Dimensiunea populaţiei care va ajunge la vîrste de pensionare odată cu atingerea acelor vîrste de către generaţiile mari, născute după mijlocul anilor 1960, va determina automat o ascensiune a numărului de pensionari. Populaţia la vîrstele de pensionare face însă parte din ansamblul populaţiei ţării, o construcţie de mare coerenţă, şi evoluţiile segmentului de la vîrste avansate nu pot fi separate de cele de la vîrstele adulte, unde se află populaţia activă economic şi care alimentează bugetul de asigurări sociale. Fenomenele demografice au dezvoltări caracterizate prin stabilitate, chiar rigiditate, iar gradul de predictibilitate e incomparabil mai ridicat în marea arie a fenomenelor şi proceselor sociale, ceea ce conferă consistenţă şi comparabilitate remarcabilă abordărilor prospective. Setul de proiectări pe care le-am elaborat pornind de la datele nu demult publicate de Institutul Naţional de Statistică asupra populaţiei ţării arată o populaţie a României de 16 milioane de locuitori la mijlocul secolului, dacă numărul mediu de copii pe care îi aduce pe lume o femeie rămîne la nivelul înregistrat în ultimii 20 de ani – doar 1,3 copii. O populaţie de mărime similară găsim, cu aceeaşi ipoteză, în ultima serie de prognoze (2012) elaborate de Divizia de Populaţie a Naţiunilor Unite. Populaţia de 65 de ani şi peste, unde se vor afla în proporţia cea mai mare şi în majorare pensionarii de limită de vîrstă şi cei cu pensie anticipată, ar urma să crească de la 3,2 milioane, azi, la 4 milioane după 2030 şi să depăşească moderat 4,5 milioane, după anul 2045. La o populaţie totală în declin dramatic, acestor valori le corespund proporţii ale populaţiei de 65 de ani şi peste şi mai dramatice: 24 şi aproape 29%, plecînd de la doar 16%, astăzi. Iar pentru a realiza mai bine implicaţiile economice ale schimbărilor majore din structura pe vîrste a întregii populaţii, evoluţia raportului dintre persoanele vîrstnice şi cele adulte, care le asigură suportul economic, ar trebui să producă un înfiorător disconfort întregii societăţi, dar mai ales guvernanţilor: la 100 de adulţi avem 25 de vîrstnici, vor fi 40 – în anul 2040 şi nu departe de 55 – la mijlocul secolului. Ar putea părea un paradox felul cum se împletesc în timp şi au efecte negative convergente evoluţii ale natalităţii în epoci diferite şi cu determinare complet diferită: numeroasa populaţie vîrstnică va proveni din explozia natalităţii, după anul 1966, în urma unor măsuri definitorii pentru o dictatură; regresul populaţiei în vîrstă de muncă va fi rezultatul natalităţii scăzute de după 1989, în contextul atitudinii de laissez-faire din partea clasei politice şi a societăţii.
Există însă şi o altă variabilă care acţionează şi va acţiona în măsură şi mai mare în viitor asupra dimensiunii populaţiei de pensionari: creşterea speranţei de viaţă. Indicatorul e cea mai sintetică expresie a stării de sănătate a populaţiei şi, implicit, a dezvoltării economice şi sociale, a nivelului cultural şi a calităţii asistenţei medicale. Cum se fac destule confuzii, cîteva precizări ar trebui să le elimine. Speranţa de viaţă la naştere era, în anul 2012, în ţara noastră, de 71 de ani, la bărbaţi, şi de 78 de ani, la femei. Cel două valori nu se confundă cu vîrsta medie a populaţiei şi nici cu vîrsta medie a celor care au decedat în anul 2012. Semnificaţia e una ipotetică: atîţi ani ar trăi, în medie, un născut dintr-o generaţie care ar avea pe tot parcursul existenţei sale (aproximativ 100 de ani) intensitatea mortalităţii pe vîrste din anul 2012. Accepţiunea e identică pentru speranţa de viaţă de la oricare altă vîrstă, cu luarea în considerare a mortalităţii în tot restul vieţii. Ca informaţie generală, cu cele două valori ţara-mostră se află la nivelul cel mai scăzut în ţările UE 28, la bărbaţi, alături de Bulgaria, şi nu departe de o poziţie similară la femei, alături de Lituania, Letonia şi aceeaşi vecină din sud. La cealaltă extremitate a clasamentului, iată valorile: la bărbaţi, 81 de ani – în Elveţia şi 80 – în Suedia, Italia, Norvegia şi Spania; la femei, 86 de ani – în Spania şi 85 – în Franţa, Elveţia şi Italia (date Eurostat). Trebuie menţionat că speranţa de viaţă la naştere a progresat cu 4,3 ani, la bărbaţi, şi cu 5,3 ani, la femei, faţă de 1989, creştere care a avut loc după 1996, şi, contrar a ceea ce se crede, e de aşteptat ca ascensiunea să nu se oprească. Pentru a reveni la pensionari, speranţa de viaţă la vîrsta de 65 de ani a fost, în anul 2012, de 14,4 ani, la bărbaţi, şi de 17,6 ani, la femei. Valorile cele mai ridicate în Europa sînt de 19 ani, la bărbaţi, şi 23 de ani, la femei, şi se poate observa că decalajul existent între aceste valori şi cele din ţara noastră e considerabil inferior celui de 8-10 ani de la speranţa de viaţă la naştere. Explicaţia nu e una complicată: la 65 de ani ajung, şi în celelalte ţări, şi la noi, persoane care au rezistat riscului de îmbolnăvire şi deces pe întinderea a 65 de ani, avînd, deci, un organism mai viguros. Şi speranţa de viaţă la 65 de ani a fost în progres după mijlocul anilor ’90, dar creşterea este net inferioară celei a speranţei de viaţă la naştere, pentru că rezervele cele mai consistente de reducere a mortalităţii în ţara noastră au fost şi au rămas cele de la vîrstele tinere şi adulte, cu efecte benefice asupra speranţei de viaţă la naştere, dar nu şi asupra speranţei de viaţă la 65 de ani. În aceeaşi schemă am plasat şi valorile speranţei de viaţă la vîrsta de 65 de ani, deduse din ipotezele adoptate de Divizia de Populaţie a Naţiunilor Unite în proiectarea populaţiei României pînă la mijlocul secolului. Ascensiunea rezultată e remarcabilă şi nu poate fi omisă în orice analiză prospectivă a numărului de pensionari. Există două mecanisme prin care progresul speranţei de viaţă majorează populaţia de pensionari: prin creşterea numărului celor care ajung la vîrsta de pensionare şi devin pensionari şi prin majorarea numărului de ani trăiţi după pensionare, deci a pensionarilor, prin acumulare şi efect de retenţie.
Vasile Gheţău este profesor asociat la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii Bucureşti şi director al Centrului de Cercetări Demografice „Vladimir Trebici“ al Academiei Române. Cea mai recentă carte publicată: Drama noastră demografică, Editura Compania, 2012.