Pe un drum prăfos
- argument -
În 1986 m-am îmbarcat cu mama, cu mătuşa şi unchiul meu, în Trabantul familiei, alintat Goguţă, şi am plecat într-un concediu pe care nici unul dintre noi nu l-a uitat vreodată. În comparaţie cu vremurile de acum, ne mişcam ca ochiul mortului. Dar cine se grăbea? Noi, sigur nu. Ne purtam ca şi cînd plecaserăm într-o călătorie iniţiatică. Multe opriri, experienţe de tot felul, încercat şi pepenii roşii, şi pe cei galbeni de pe drum. Constanţa, 2 Mai, Tulcea, Sulina, Sfîntul Gheorghe. Mai bine de 20 de zile am fost pe drumuri. Pe mama, Delta o speria. Mi-o amintesc cam stresată. Cu peştele nu s-a împrietenit niciodată.
Seara, cînd ne puneam în pat, mă întreba: vrei să ne întoarcem acasă? Nici nu-mi trecea prin cap. Culmea e că nu Sfîntul Gheorghe, unde am stat mai mult, mi s-a lipit de suflet, ci Sulina. Drumul prăfos spre plajă, care trecea prin cimitir, şi-a făcut loc în visele mele. Deşertic, lung şi fără speranţă. Pulberea fină de nisip, lăsată în urmă de paşii noştri, atunci, făcea lumea să pară şi mai misterioasă. Azi, drumul nu mai arată la fel. Cu toate astea, asupra mea are acelaşi efect în lumina rozalie de la crepuscul.
Mi-e cît se poate de clar, oamenii care n-au ajuns niciodată la Sulina, pot trăi liniştiţi o viaţă întreagă fără să-şi dorească s-o vadă. Cei care au fost o dată aici vor reveni.
Sînt nişte plase invizibile care te prind şi nu-ţi mai dau drumul. Tînjeşti după mirosul de apă dulce, după marea botezată, care e corcită cu Dunărea, după peisajul ăla neverosimil de plat, care îţi dezorientează privirea. Nu seamănă cu nimic. Şi o spun cei care au călătorit mult.
Europolis-ul lui Jean Bart îţi poate face un chef nebun de ducă. După ce, în ultimele două veri, am stat de vorbă cu unii-alţii şi am citit cîteva cărţi despre Sulina veche, mi-am dat seama că descrierea oraşului din carte are mare legătură cu realitatea. Cosmopolit, multicultural, fascinant – locul supravieţuieşte şi dincolo de istoria care s-a lăsat greu peste el. Cu toate astea, nu şi-a pierdut sufletul. Şi asta se simte în contraste, în tristeţea caselor, în fizionomiile oamenilor.
Dacă aveţi chef de un capăt de lume, atunci Dosarul de acum e un bilet de călătorie.
Ilustraţie realizată de Ion BARBU