Pe ultimul loc: ambițiile cultural-artistice
Ce face un traducător freelance care munceşte part-time pentru a asigura partea de comunicare a unei organizaţii non-guvernamentale şi care se consideră un fel de scriitor cînd îşi dă seama că i-ar plăcea să călătorească mai mult, să scrie mai mult şi să înveţe cum să o facă mai bine, toate acestea fără a-şi lua pe cap presiuni de ordin financiar pe care ştie că nu le-ar mai putea duce? Decide să trimită aplicaţii pentru diferite rezidenţe şi burse pentru scriitori începători şi o face cu speranţă şi teamă, visînd la un stil de viaţă mai dinamic decît cel actual, avînd în minte vorbele comediantului Trevor Noah din special-ul său numit Afraid of the Dark, pe care-l găsiţi pe Netflix: „Călătoriile sînt antidotul pentru ignoranţă”, însă neanticipînd o pandemie care a pus punct oricăror întrebări, planuri şi dileme legate de călătorii şi interacţiuni umane.
Am început anul 2020 fără artificii şi fără vreo petrecere, aşa cum fac de cînd mă ştiu, fără searbăda promisiune a status-urilor de pe Facebook care strigă cu majuscule despre cum „acesta e anul meu”, dar mi-am dat voie să accept schimbările care vin mai ales odată cu vîrsta: ceasul biologic ticăitor, regretele uşoare pentru tot ce nu am apucat să fac, pentru locurile nevăzute, pentru oamenii pe care-i stimez nespus şi pe care nu am avut norocul să-i admir din rîndul întîi la o lansare. Mai presus de orice, pentru cărţile pe care am simţit multă vreme că aş fi putut să le scriu dacă n-ar fi existat mereu presiunea zilei de mîine în facturi, chirii, liste de cumpărături de alimente, medicamente, necesarul unei vieţi de muritor înainte de acela al aparentei nemuriri a scriitorului despre care unii încă mai cred că ar fi mai presus de astfel de trivialităţi.
Aşa că, la îndemnul unei prietene, am intrat pe un site care dorea să găsească scriitori din Europa de Est care se află la început de drum, care au scris măcar o carte şi care au o viziune de împărtăşit printr-o creaţie viitoare, eventual una cu context social şi politic, căci ce sîntem noi pentru Vest dacă nu tot ţara care se lamentează-n zemurile lăsate de comunism peste tot chiar şi la peste trei decenii după Revoluţie? Mi-am actualizat CV-ul, misiune greu de dus la capăt dacă n-ai mai făcut asta de cîţiva ani buni, mi-am selectat poezii din volumul de debut, le-am tradus strigătele de ură şi neputinţă din versurile din 2015 într-o engleză care mi s-a părut că le face o oarecare dreptate, am detaliat despre un roman pe care mă văd a-l scrie cîndva, cu sau fără susţinerea pe care ar constitui-o o rezidenţă pentru artişti, şi-am apăsat pe butonul care spune „trimite” e-mail-ul.
În paralel, parcă recitirea poemelor puerile de acum cinci ani mi-a declanşat toate simţurile, devenind mult mai atentă la mine şi la cei şi cele din jur, aşa că am scris, am tot scris, reobişnuindu-mi dureros degetele cu senzaţia de a strînge pixul cu pastă neagră lucioasă şi a-l apăsa tremurînd de nesiguranţă pe o hîrtie cu trandafiri imprimaţi pe margini, ca pentru a atenua toată tristeţea care pînă atunci nu găsise drum de revărsare înspre lume.
Nici după declanşarea stării de urgenţă nu m-am gîndit prea mult la toate acele e-mail-uri rămase fără răspuns, căci nu mă aşteptam să fiu selectată, nici la site-urile care nu mai publicau odată numele celor aleşi să locuiască două luni într-un oraş de poveste, într-o casă de poveste, bineînţeles că pentru a-şi spune propria poveste.
Am citit parcă şi mai mult, m-am uitat la doar cîteva filme, nu mai multe ca înainte, dar am savurat lansările de carte difuzate online şi cluburile de lectură, am scris şi rescris şi am făcut planuri pentru ceea ce mi se pare a fi totalul cărţilor viitoare. Şi-am început să aştept un semn, un e-mail, un telefon, un nume în care nici să nu mă recunosc iniţial pe unul dintre site-urile care mi-ar fi oferit astfel şansa de a îmbina perfect dorinţa de a călători cu aceea de a scrie şi cu nevoia de a schimba constant decorul din jurul unui birou.
Am adoptat chiar şi o pisică, dar asta spre finalul stării de urgenţă, cînd m-am obișnuit cu tăcerea celor care, în mare parte, nici măcar n-au mai comunicat vreun regret pentru amînarea sau anularea rezidenţelor; dacă m-aş fi gîndit încă la posibilitatea de a ajunge cîndva pentru a scrie în orăşelele la care speram, n-aş mai fi avut acum Mura după care să curăţ zilnic nisipul printre întrebări despre propria existenţă şi alegerile cu efect de domino. Cine ştie? Măcar de-aici poate se mai naşte o carte.
Nu mai cred de multă vreme în vreo divinitate căreia i-aş fi putut atribui acum întorsătura pe care au luat-o milioane de vieţi într-un interval atît de scurt, dar tot mă împac cu seninătate cînd îmi spun că nu a fost să fie. Nu ştiu cine şi de ce sau dacă a decis ca vieţile noastre să se schimbe aşa, dar măcar atîta respect am pentru aproapele care nu ştiu să-mi fi greşit cu nimic: port o mască atunci cînd ies din casă, din fericire nu o fac des, nu insist la propovăduirea unor teorii ale conspiraţiei care să insulte inteligenţa şi priceperea cadrelor medicale, îmi hrănesc pisica în tăcere şi o ţin în braţe pe balcon cînd îi spun cu blîndeţe, aşa cum cred că ar trebui să ne adresăm animalelor şi oamenilor deopotrivă, cum nu putem sări de la etajul şapte cînd ne vine, chiar dacă pare că păsărelele sînt aproape şi deloc greu de prins, că noi nu zburăm ca ele. Mai ales acum.
În tot acest timp, fratele meu, care distribuie echipamente medicale şi medicamente esenţiale pentru nişte unităţi care se ocupă de cei bătrîni, bolnavi şi nedeplasabili din nord-vestul Germaniei, lucra în fiecare zi, deseori şi în week-end-uri, trezindu-se mereu la 4 dimineaţa pentru a acoperi necesarul pe sute de kilometri, gonind pe autostrăzi printre nemţii care, i se pare lui de mai bine de zece ani, de cînd stă acolo, uită cum să meargă cu maşina la primul semn de ploaie, ceaţă, ninsoare. Ei aleg precauţia, aveam să tragem concluzia, în locul furiei cu care fratele meu apasă pedala de acceleraţie – şi poate nici nu o face doar din dorinţa de a fi el salvatorul altora cu orice risc, ci şi pentru că articolele de livrat se împuţinează rapid cînd el se grăbeşte aşa şi astfel poate ajunge uneori acasă mai repede de ora 17 sau 19.
În tot acest timp, tata, bărbatul despre care 29 de ani am crezut că nu poate trăi sentimente de empatie, neputinţă sau smerenie, ajungea la unitatea de primiri urgenţe a spitalului dintr-un mic orăşel din judeţul Bacău; operat de trei ori în patru zile fără să i se spună un diagnostic şi dat afară cînd situaţia i s-a înrăutăţit, ajungînd să nu se mai poată deplasa atunci, a început să fie tratat cu o decenţă forţată abia după ce a cedat insinuărilor medicului care-l „îngrijea” de a-i „băga ceva în buzunar”, faptă pe care tata, în felul lui – drag de-acum – mucalit, a împletit-o cu informaţia că fiica lui mai scrie pe ici-colo, a mai lucrat la nişte ziare şi la radio şi nu duce lipsă de determinare cînd vede cum cineva greşeşte cu rea-voinţă şi face rău celor din jur. Incredibil cum şi medicii tineri încă folosesc vechile metode, comportîndu-se de parcă ar fi ţinuţi cu forţa într-un post pentru care li se pare că nu ar fi plătiţi suficient şi dînd înapoi, cu ditamai coada de bestie deghizată între picioare, atunci cînd au impresia că au dat de cineva care pare a fi mai puternic decît ei. Să te macine teama de celălalt, nu, nu de el, ci de funcţia lui sau de rolul pe care îți imaginezi că-l joacă într-o schemă în care şi tu te situezi, nu pasiunea pentru ce faci şi dragul de semeni, oricît de non-religios ai fi? Ce oameni, cîtă tristeţe să ştiu persoane care au suferit de frig şi foame şi n-au furat, n-au cerut, ci au ales să caute poziţii care să le permită să nu mai îndure lipsuri, plecînd din ţară la vîrsta de 30 de ani spre Germania, de exemplu, pentru un venit care le-a permis să nu se mai vadă vreodată mai prejos decît altcineva!
Da, în lunile de început ale acestui an, fratele meu şi tata mi-au fost eroi. Ori s-au apropiat foarte mult de acest statut pe care nici nu-şi imaginează că-l au în faţa mea. De cealaltă parte m-am situat eu, cu ambiţiile mele nerealiste în raport cu dramele tuturor celor care au murit, deşi ar mai fi avut şanse, dar şi medicul care a văzut în cel căzut sursa din care să tragă cu colţii pînă la nimicirea celuilalt şi întărirea agresorului, a vînătorului lipsit de onoare. Apoi am citit Tribul lui Sebastian Junger şi m-am convins că am intuit corect: erou e cel care se adaptează şi începe să-i ajute şi pe ceilalţi, care din lumină sau umbră întinde mîini în jurul său, cît şi cum poate. Nu tu, domnule doctor care ignori, insinuezi şi apoi ceri direct; nici măcar tu, cumpărător de zeci de pungi de făină cînd ştiu bătrîni care au rămas fără cele de bază pentru că potenţa ta financiară te-a determinat să te simţi că şi meriţi ceea ce ţi-ai permis, cu efort dobîndite sau nu.
Neputinţa aşa s-a colorat pentru mine, din gîndurile acestea: că fratele meu lasă zilnic acasă un copil de trei ani care doarme şi se trezeşte abia cînd tatăl lui a făcut de cîteva ori drumul Bielefeld-Dortmund-Paderbon şi retur, de exemplu, poate Minden şi Osnabrück; că tata încă nu ştie dacă mîna lui îl va mai ajuta la muncile cîmpului şi la gospodărit printre animale, dacă să se încreadă în promisiunea medicului cerşetor de mită: „Hai, poate nu ţi-o tai nici azi”. Pe lîngă acestea, mica mea dramă izvorîtă din vanitatea că m-aş putea considera vreodată scriitoare şi că pentru asta ar trebui să mă plătească cineva în avans, să-mi asigure casă-n castel şi masă cu făclii a pălit pînă a ajuns să se stingă de tot.
Pe ultimul loc între toate aceste nefericiri ale unor oameni pe care nu-i vede altcineva decît familia şi cel mult un vecin sau cîţiva colegi, ambiţiile mele cultural-artistice, motiv pentru a mă simţi ruşinată faţă de mine însămi.
Însă graniţele de netrecut în lunile acestea care au scurs zi chinuitoare după zi epuizantă pentru psihic mi-au reamintit de lipsa limitelor din literatură şi din artă-n general, m-au ajutat să observ diferit realităţile romanelor a căror acţiune se petrece înainte de 1989, cînd excepţia era călătoria, nu drumul fără limite, circulaţia cu aprobări speciale în alte zone, lipsurile şi cozile. Acum doar am avut şansa de a pricepe palpabil liniile pe care le vedem pe hărţi şi pe care în ultimii ani, odată cu paşii de apropiere de Uniunea Europeană şi aspiraţiile către Spaţiul Schengen, le-am tot diluat şi le-am visat dispărute. Şi-n funcţie de cine eşti, ce faci, se prea poate să-ţi convină numai bine şi-o astfel de situaţie, căci e o chestiune de viziune: graniţele nu te ţin pe tine captiv, ci îi împiedică pe nedoriţi să-ţi încalce teritoriul – fizic sau mental.
Anca Zaharia este traducător și scriitor; cea mai recentă carte apărută este Suicid, editura Herg Benet, 2019.
Foto: wikimedia commons