Pe teren

Îmi amintesc grădina Bisericii Medievale din Criț, ca și cum aș fi fost acolo ieri. Plină de meri pitici, cu ramurile crescute în dezordine, încolăcite în fel și chip. Sub unul dintre ei, o femeie cu părul alb, tuns scurt, spăla rufe într-o albie de lemn. Casa parohială – în dreapta bisericii, în vîrful dealului. Biserica, înconjurată de un zid gros. Deasupra porții – un cuib de barză. Știți că mai toate bisericile din Transilvania au cîte unul? La Criț, cuibul este acolo, deasupra porții, de mai bine de 80 de ani. Îmi amintesc și ruinele fostei școli, aflate în spatele bisericii. Și buruienile crescute printre ele. Dar și monumentele îmbrăcate în mușchi verde, care acoperise numele eroilor satului din Primul și din al Doilea Război Mondial. 

Biserica era înconjurată, după zidul de apărare, pe interior, de un rînd de brazi înalți. Fuseseră plantați acolo în comunism, cînd localnicilor nu li se dădea voie să mai aducă brazi pentru Crăciun din județul alăturat – Harghita –  nici măcar pentru Biserică, așa că au vrut să aibă brazii lor. Aș putea să continui descrierea lucrurilor pe care le-am văzut în curtea Bisericii Medievale din Criț. Așa cum spuneam, mi le amintesc în amănunt, ca și cum aș fi fost acolo ieri. Dar am fost, de fapt, în urmă cu zece ani. E unul din locurile care „m-au chemat”, oricît de ciudat ar suna.  

Eram în zonă, pentru alte reportaje, dar, de la șosea, am văzut acoperișurile caselor, ordonate, cu țiglă roșie, adunate în jurul bisericii, care răsărea dintre ele. Așa că am făcut dreapta spre satul care s-a lăsat descoperit. Așa îmi place, uneori, și în vacanță. Să fac la stînga sau la dreapta, din traseul stabilit, iar locurile pe care le descopăr devin, deseori, memorabile, dincolo de ghidurile turistice. 

Altădată, am mers la o stînă, undeva în Parîng, pe Valea Jiului. Lucram la un reportaj despre viața momîrlanilor – așa cum se numesc ciobanii, din ce în ce mai puțini, din zonă. Însă am scris și un reportaj despre drumul la stînă, care chiar așa s-a numit: „Drumul la stînă“. Ce putea să fie special la drumul ăsta, prin pădure, drum pe care nici măcar nu l-am descris prea mult în reportaj? Ei bine, omul care ne-a însoțit și toate poveștile pe care ni le-a spus, felul în care vorbea cu vacile, caii sau cîinii pe care îi întîlneam. Practic, legătura lui cu locul pe care îl iubea atît de mult și pe care-l cunoștea atît de bine. El însuși fost cioban și fost miner, Petre Birău devenise profesor de desen și artist plastic. A pictat oamenii din sat, dealurile, pădurea, animalele, pînă la sfîrșitul anului trecut, cînd s-a stins. Mersese la Paris, Viena, Londra, Amsterdam... văzuse lumea și muzeele ei. Așa că drumul alături de omul acela – care locuia într-o colibă adevărată, pe munte, și purta pe cap o pălărie mică și rotundă, din postav negru – a eclipsat locurile prin care treceam. 

Însă, ca reporter, cînd mergi pe teren, regula e să știi dinainte unde te duci, cu cine te întîlnești, ce întrebi, ce vrei să afli. Ce descoperi în plus, e bonus. Locul în care ajungi – fie că e vorba de un oraș sau un sat, de un cîmp, de o piață, de o sală de spectacole și așa mai departe – poartă, pentru jurnaliști, un alt nume: teren. Unde ești? Pe teren. 

Cum spuneam, deseori, știi tot felul de lucruri despre locul în care mergi. Ai citit despre el înainte, ți s-a povestit sau chiar ai mai fost acolo. Alteori, însă, te trezești într-un loc despre care nici nu știai că există. Sau nu visai să ajungi acolo vreodată. Atunci, locul cu pricina e ca o fereastră deschisă. Ca o oportunitate. Locurile acestea îmi plac cel mai mult. 

Sînt locuri în care mergi pentru că numele lor e incitant. Și vrei să afli mai multe. De exemplu, mi-am dorit să ajung și să scriu despre Cucuieții din Deal și despre Cuca Măcăii. O dorință măruntă. Dar am descoperit că nici una dintre aceste localități nu e chiar la capătul pămîntului, așa cum ar sugera numele. Prima e chiar la vreo 25 de kilometri de Capitală. Denumirea Cucuieților din Deal vine de la faptul că localitatea este situată pe o ridicătură de pămînt, nu mai mult de 50-60 de metri faţă de nivelul mării, în plină cîmpie a Bărăganului, de altfel. E pe malul Dîmboviţei, aşa că n-a fost niciodată izolată, cum s-ar crede. Nici Cuca Măcăii nu e așa departe de lume. Ajungi uşor la Cuca: de la Piteşti, mergi vreo 50 de kilometri spre Rîmnicu Vîlcea, iar la un moment dat faci la stînga, pe un drum care urcă pe dealuri. Satele sînt răsfirate, separate de păduri sau de dealuri şi împînzite de troiţe. Le vezi la fiecare răscruce de drumuri sau pe la porţi, împodobite cu flori uscate sau cu lumînări topite de căldură. Pe vremuri, Măcăi era comună, iar Cuca – un sat care aparţinea de Măcăi. De aici denumirea de Cuca Măcăii. 

Așadar, sînt locuri unde te atrage numele. Vrei să afli care e povestea din spatele numelui, cum influențează numele locul și pe oamenii care trăiesc acolo. Uneori ești dezamăgit. Nu afli mare lucru. Dar sînt și locuri unde nu te aștepți la descoperiri senzaționale, dar care capătă o energie aparte datorită oamenilor care te primesc într-un anumit fel, care au ce să spună și își așază sufletul pe masă. Sînt locuri care îți rămîn în minte prin oamenii pe care i-ai întîlnit acolo. Sau datorită unei experiențe trăite acolo. Cum a fost drumul la stînă, în Parîng, povestit mai devreme.

O colegă de teren mi-a amintit de un sat de cîmpie, pustiu și plin de praf. Era la jumătate de iunie, în preajma Rusaliilor, iar un grup de tineri jucau Călușul, de se ridica praful pe ulițe, și un lăutar cînta la vioară de ziceai să o să-i rupă corzile. Nu ai cum să uiți satul și momentul. Și scrii despre ele. 

Pentru un reporter e important să descrie locul în care se află sau în care trăiește personajul despre care scrie. Nu poate să-l ignore. Face parte din tablou, dacă nu cumva locul e tabloul însuși, uneori. Și e important să-l descrie atît cît poate de cinstit. Pentru că, peste ani, reportajul lui poate fi un document. Un reper pentru un alt jurnalist sau pentru un istoric care cercetează un loc. Nu degeaba, dacă vrem să știm cum arăta Valea Oltului, de exemplu, în perioada interbelică, cum trăiau oamenii pe lîngă rîul care „nu e doar un rîu”, ne întoarcem la scrierile lui Bogza, care nici ele nu sînt doar simple scrieri. 

Așadar, uneori, locul despre care scrii e vedeta, dar – de cele mai multe ori – locul nu poate fi separat de oameni, de poveștile lor, de viața lor. Se influențează reciproc. Nu degeaba se spune că oamenii de la munte, de exemplu, ar fi mai duri. Capătă ceva din duritatea locului. Sau oamenii din marile capitale – mai agitați. 

Dar revenind la locurile bătute de ziariști, îmi vine în minte Palatul Parlamentului și mă gîndesc la reporterii acreditați acolo. Asta înseamnă că ei se duc la Parlament aproape zilnic. Îi cunosc pe portari și pe oamenii de la Pază și Ordine, știu prețurile de la bufet, locurile de fumat, toate cotloanele Palatului, unde stă fiecare parlamentar în sală, unde îi prinzi pentru o declarație, unde e cea mai bună lumină, dar și cel mai bun sunet. Este, practic, locul lor de muncă. Unii nu trec cu lunile prin redacție. Fac toată munca de acolo, de pe teren. Terenul lor. Iar Palatul Parlamentului este un LOC, în sine. Cu poveștile lui senzaționale, tragice, urbane. Dar nu pot să nu mă întreb dacă celor care merg la Palatul Parlamentului în fiecare zi – jurnaliști sau parlamentari – oare le mai spune ceva locul acela.

Liliana Nicolae este jurnalistă.