Pe serpentine, spre after-school

Nu e ușor să ajungi în satul Urși, comuna Stoilești, din județul Vîlcea. Trebuie să ai o mașină de teren, care să facă față unor drumuri alambicate și întortocheate. E un soi de probă inițiatică să reziști hurducăturilor și hăurilor, ce-i drept, nu chiar uriașe, ce se cască pe alocuri. La Urși, odată ajunși, am prins exact momentul cînd un grup mărișor de copii (vreo douăzeci) ieșeau, cu învățătorul în frunte, din clasa lor, și așa, aliniați, se duceau să se spele pe mîini. Apoi intrau într-o sală de clasă unde o doamnă de serviciu super-înmănușată și dotată cu halat le punea pe mese caserole și cutițe de plastic, albe și sterile. Înainte să se așeze în bănci, copiii au rostit tare și răspicat „Tatăl nostru“. Apoi s-au uitat rapid în caserole și, pentru că era 1 Iunie, s-au bucurat să găsească acolo cîte o felie de pizza. Motiv pentru care au dat repede pe gît supa de la felul întîi.

Acesta este, în fiecare zi, ritualul copiilor de la Urși după ce-și termină orele obligatorii. Rămîn să mănînce, apoi, tot acolo, la școală, sub îndrumarea celor doi învățători, își fac lecțiile. După care urmează alte activități, de la sport la desen și piese de teatru. Un after-school la țară, făcînd parte din proiectul „Pîine și Mîine“, conceput de World Vision și a cărui etapă-pilot a fost finanțată de Lidl. Un after-school în premieră în mediul rural.

Despre program ne povestește mai multe Ioana Niță, directoarea școlii. În­tîi aflăm cîte ceva despre localitate și despre oamenii care trăiesc acolo: „Stoileștiul cuprinde mai multe sate așezate destul de departe unul de celălalt și în poziții geografice cam nefavorabile. În gospodăriile proprii, oamenii se ocupă mai ales cu agricultura: creșterea animalelor, cultivarea porumbului, pomii fructiferi, în special prunii. Ca nivel de venituri, sînt familii modeste, avînd în vedere că această ocupație nu prea realizează un profit pentru familia respectivă. Copiii au posibilități restrînse. Cu toate acestea, nu avem cazuri nici de abandon școlar, nici de absenteism. Părinții au înțeles, în majoritatea cazurilor, că doar dacă ai lor copii frecventează școala pot să-și asigure un viitor. Avem 130 de copii la această școală, dar mai avem și școala primară Geamăna, cu 20 de elevi, și grădinița Urși, cu 50 de preșcolari, și grădinița Geamăna, cu 13 copii. Din fiecare clasă există cîte una, cu excepția clasei a III-a. Sînt puține familii care lucrează în oraș, distanța e mare, sînt 30 și ceva de kilometri, abonamentul e scump. Mai sînt și familii care comercializează produsele agricole, dar tot puține. Puțini părinți lucrează în străinătate.“

e ce au copiii de aici nevoie de after-school? „Pentru că părinții lor nu au un nivel de cultură încît să-i ajute să-și pregătească temele. Nivelul lor e mediu sau submediu. Majoritatea au făcut opt clase, sînt și unii care nu și-au terminat școala. La after-school nu se rezumă numai la a-și face temele, își dezvoltă și abilitățile, inclusiv de comunicare. Au Internet la școală, acasă nu au toți. Laboratorul de informatică l-am îmbunătățit tot cu sprijinul ­World Vision.“

Confortul școlar al copiilor e rezultatul unor eforturi concentrate ale comunității: „În aceste proiecte nu doar primim, ci și oferim. Și părinții vin cu ceva: noi am pus prizele, apoi draperii, copiii au făcut prăjituri pe care le-au valorificat în curtea școlii, și am strîns bani din care am cumpărat o tablă ecologică.“

Mîncatul în grup își are rostul lui: „Aici se și învață să se servească masa frumos. Acasă nu au felurile 1, 2 și 3, ci, în general, unul singur. Și nici igienă alimentară nu au. Poate mănîncă o supă sau un ou în tigaie, asta e ce știu părinții. Randamentul școlar al unui copil care e hrănit zilnic corect e altul decît al unuia care nu e. Sub coordonarea cadrului didactic, merg să se spele pe mîini. La ei acasă au WC-ul în curte, apa de la fîntînă. Nu au canalizare, băi în casă. Se încălzesc cu lemne. Au o plită cu sobă, unde gătesc, dar și dorm…

La after-school mai au activități artistice, pictează. Două dintre grupe pregătesc o piesă de teatru. Au activități sportive, cu mingea… Stau pînă la ora 15, apoi vine microbuzul să îi ia. Orele s-ar termina altfel la 12.“

Cum se pot „măsura“ efectele orelor de după program? „În rezultatele școlare și în comportamentul lor. Altfel, acasă se mai duc cu vaca… Avem și copii buni printre ei, care ajung studenți. Sînt patru eleve studente la Medicină, la București, avem și la Sociologie…“

Copii și învățători

Stau de vorbă și cu Gabriel și Larisa, doi dintre copiii de la after-school. Gabriel: „Din clasa întîi sînt la școala asta. Acum sînt într-a patra. Mîncăm, ne facem temele, apoi luăm o pauză. Cel mai mult îmi place cînd ne facem temele, pentru că nu ni le mai facem acasă. E mereu cineva cu noi. Scriem singuri și, dacă nu știm, ne ajută domnul învățător. O jumătate de oră îmi iau temele. Am matematică, română, engleză, științe. Desenăm. Orice vrem noi. Apoi plecăm acasă. E plăcut să mănînci cu atîția copii împreună. Mai ieșim și afară să ne jucăm: fotbal, handbal. Cînd ajung acasă, unde am Internet, mă pun pe un joc cu tractoare. Aduc și duc marfă.“

Larisa: „Cel mai mult îmi place că ne facem temele. Îmi place româna. Să scriu. O poezie mi-a plăcut mult: «Freamăt de codru». Cu descrierea naturii. Mi-a mai plăcut Mica sirenă. Întîmplările care au fost. Am cărți, cîteodată îmi mai cumpără și mama din Vîlcea sau împrumut de la bibliotecă. Acasă, cînd ajung, mai stau cu fratele meu mai mic. Și mai învăț. Am și Internet. Îmi place un joc cu o pisică, care mănîncă, doarme…“

Cei doi învățători, Ilie Neamțu și Emil Monceanu, ne povestesc despre dificultățile lucrului cu copii de niveluri diferite și dovedesc un entuziasm vizibil pentru montarea pieselor de teatru.

Ilie Neamțu: „Predau la Urși la clasa a doua. Proiectul acesta e binevenit pentru că le asigură copiilor o masă caldă, cînd părinții merg la treburile lor, unii la cîmp. În al doilea rînd, facem o grămadă de activități. Teme scrise, în general. Cel mai mult ne solicită sprijinul la matematică, la comunicare facem mai multă citire – povestesc în scris sau rezolvă anumite exerciții de limbă. Rezolvăm și testele de evaluare națională. Avem și copii cu CES (Cerințe Educaționale Speciale), dar și unii cu nivel bun și mediu. Celor cu CES le dăm teme pe-nțelesul lor. Acești copii au probleme diagnosticate. Vreo doi nici nu puteau să vorbească, la început. Alții nu te înțeleg cînd le spui ceva. Nu țin minte literele. Ar trebui să avem un cadru de sprijin, pentru că sînt astfel de copii și la clasa întîi, și la cea pregătitore, sînt cinci, s-ar putea face o grupă. Chiar dacă le dai ceva de lucru, trebuie să revii la ei după cinci minute. Se poate, de multe ori, să nu poți lucra cu ceilalți. E dificil.

Facem jocuri sportive. Mai lucrăm la o piesă de teatru cu Făt-Frumos cînd era mic. Ceva avangardist, la ordinea zilei, adaptat la ce e acum. Mai găsim și noi cu ce să-i costumăm, ne-am descurcat cu forțe proprii și cu ajutorul părinților. Piesa este o compoziție a unei colege, Daiana Nica, învățătoare la Școala nr. 4 din Vîlcea. Facem și arte vizuale, desen, pictură. În funcție de anotimp, de sezon, de zile speciale. La muzică îi învățăm cîteva cîntece în plus și cîteva dansuri: «Alunelu», «Hațegana», în perechi, frumos.

Citesc cărțile pe care noi le recomandăm. Povestirile tradiționale, Creangă, basme, poeziile lui Eminescu. Le găsesc și pe Internet, și la biblioteca școlii. Profesorul de română le-a dat și el  cărți. Și le cerem părinților la ședințe. Folosim și Internetul. Avem și manual digital, punem lecțiile și pe laptop.“

Emil Monceanu: „Copiii se scoală la 6, vin cu autobuzul, la 12 termină, apoi iar au activități pînă la 15. Trebuie dirijat totul cu tact, încît să nu-i obosim, să vină în completare și să fie o plăcere. Nu vom substitui activitatea de pregătire a lecțiilor de către părinți, dar vom coordona într-un fel sau în altul totul încît să-i și învățăm să învețe. Activitățile le adaptăm la ceea ce se petrece în momentele respective. Activități ale primăverii, de pildă. Avem activități secvențiale, săptămînal, practic.

Sînt mulți părinți care au luat copii în plasament. Dacă îi adaptăm la învățămîntul de masă, facem un lucru important. Acum am trei astfel de copii, colegul are doi. Dar se adaptează. Nu e bine să selectăm copiii. Lucrăm cu ei diferențiat. Așa ni i-a dat Dumnezeu. Odată, cînd îi puneam pe copii să rezolve ceva pe rînd, am sărit o fetiță cu probleme, dar copiii mi-au semnalat ime­diat: „Domnule profesor, ați trecut de Vicki!“ Au primit-o în colectivitate.

Am dramatizat «Scufița Roșie», «Ca­pra cu trei iezi». Sora mea  a scris piesele. Cu roluri, cu cîntece și de toate.“

Dăscălița de la Geamăna

Ajungem și la Școala Geamăna, mică, cu o sală de clasă și una de grădiniță. Dar vie, plină cu desenele copiilor, cu icoane făcute de ei. Cum intri acolo, chiar te simți într-un alt teritoriu, al unei vîrste colorate și imaginative.  Cîțiva dintre părinți vin să-și ia co­piii mai mici, pe cei de grădiniță, mai devreme. Unii dintre ei au probleme serioase de sănătate și dificultăți financiare reale. Se descurcă și ei cum pot, iar ajutorul școlii e binevenit. Maria Cimpoieru e una dintre mame. „Am doi copii aici. Unul la școală, unul la grădiniță. Amîndoi stau la programul de after-school. Denis și Antonio. Așa am mai mult timp liber pentru mine. Să fac curățenie, să pregătesc masa. Cînd vin, copiii mă mai ajută la treburile casnice, cu grădinăritul. Vin cu lecțiile făcute. Cu banii ne descurcăm mai greu. Soțul lucrează la negru, în construcții, pe ici, pe colo. Depinde de lucrarea pe care o are. Eu nu lucrez. Nu avem un venit fix.

La școală sînt mulțumită de dom­ni­șoara învățătoare, se ocupă de ei. Copilul cel mare era timid, plîngăcios și s-a schimbat enorm, că s-a ocupat mult domnișoara de el. Copilul de la pregătitoare deja a început să citească. Cel mic spune  că vrea să se facă doctor ca s-o facă bine pe mami – că am probleme de sănătate pe sistem nervos. Ceilalți încă nu sînt hotărîți.“ Celălalt părinte cu care stau de vorbă e un tată. Situația lui e și mai grea decît a doamnei Cimpoieru: crește singur doi copii, ambii cu probleme grave de sănătate. Și e pensionar.

Nicolae Marin: „Am doi copii. Un băiat în clasa a șaptea și o fetiță în clasa 0. Caut să mă descurc cu ei. Sînt doar eu. Că mama lor e bolnavă psihic. Programul lor? Dimineața se obișnuiesc să-și facă patul, să se spele, să mănînce. Le fac ce le place lor. Le cam plac cartofii prăjiți. La școală îi ia mașina. Cel mare are epilepsie și tulburări de comportament. Are 13 ani. Fetița a prins și ea o depresie. O ajut și pe ea, ca și pe maică-sa. Am avut serviciul în învățămînt, la școala de cooperație, maistru. Acum sînt pensionar, am 67 de ani. Pensia e 1080 de lei. Animale am, da’ puține, porci, păsări. Vacă am avut și nu mai avem, că nu prea mai are cine să se ocupe de ea. Avem teren cultivat cu porumb și zarzavaturi. Eu mă ocup, că nu are cine să mă ajute. Sînt mulțumit de programul de after-school. Acasă e destul de greu să mă ocup de ei. Acolo ne mai uităm la televizor, mai pregătim lecțiile, mai mult fetița, deși și ea, ca și băiatul, obosește repede. Nu am pe nimeni să mă ajute, părinții mei au murit. Dacă omul nu trece prin necazuri, nu simte că trăiește.“

Din poveștile părinților se conturează deja portretul domnișoarei învățătoare, Mihaela Bercu. O văd „în acțiune“, cu copiii, și simt că e unul dintre oamenii care chiar au vocație pentru învățămînt: se poartă cu ei ferm, dar afectuos, mereu binedispusă. Dacă nu m-aș teme de locuri comune, m-aș gîndi la „Dăscălița“ lui Goga în variantă actualizată.

Mihaela Bercu: „Sînt învățătoare la Școala primară din satul Geamăna. Lucrez de mai mult timp cu patru clase simultan. Am ținut ore și la două clase simultan. Doar într-un singur an am avut o singură clasă și a fost o fericire, mult mai relaxant. Acum lucrez cu clasa pregătitoare, clasa a doua, a treia și a patra. Clasa întîi nu avem. De 15 ani sînt în învățămînt și lucrez simultan de 12 ani. E greu, dar am făcut rost de mai multe table și acum fiecare clasă e cu tabla ei. De obicei îi orientez cu băncile către tablă. Cei de clasa a patra au chiar două table, depinde de cît de mult exersăm, pentru că de multe ori sînt două persoane în același timp la tablă. Trebuie să lucreze și individual, și față-n față cu tabla, să „comunice“ cu ea. În clasa a treia și a doua sînt puțini copii, în clasa pregătitoare sînt șapte și în a patra zece. Atîta timp cît o clasă are activitate directă, le predau, ceilalți au deja fișe de lucru sau scriu pe caiete, fac ceva mai ușor, care nu necesită atenție sporită din partea mea. După ce mă ocup de  o clasă, îi las pe respectivii copii să lucreze individual și trec la altă clasă. Corectez ce au făcut, îi las și să aleagă, să aibă ideea de a negocia cu mine, trec la individual și tot așa, prin circuit. Pînă  la finalul orelor. Patru-cinci ore în fiecare zi.

Situația nu s-ar putea rezolva în nici un fel, pentru că acum numărul de elevi pe clasă s-a mărit, este de 12 sau 15. Celelalte școli sînt departe. Situații de felul ăsta sînt în toată țara. Dintotdeauna. Inclusiv eu am fost elevă a unui învățător cu patru clase simultan. Copiii de aici sînt din familii cu venituri medii și mai puțin decît atît. Unii părinți sînt plecați în străinătate și copiii au rămas cu bunicii. Sînt familii în care lucrează doar un singur părinte, și unele în care nu lucrează nici unul organizat, sînt sezonieri sau zilieri. Unii dintre ei se bazează pe ajutoare. Fac și agricultură, deși aici nu‑ți poți vinde produsele și să ai un venit consistent.

La after-school tot eu mă ocup. Programul a început pe 18 aprilie, în Săptămîna Altfel, atunci a fost un fel de tatonare. După vacanța de Paști am pornit cu pași mici, pentru că nu mai auzisem, la țară mai ales, de un astfel de program. Am făcut un schimb de experiență cu Școala nr. 4, din Vîlcea, am văzut ce se face acolo, ne-a plăcut. Avem și un orar de activități acolo. Nu e fix, dacă într-o zi e ploaie și nu putem face sport, nu facem; sau dacă într-o zi copiii vor altceva, facem și altceva, desigur, pe lîngă teme. Temele le iau mai mult de o jumătate de oră, scriem o parte, apoi ne jucăm, ne relaxăm, și iar facem. Îi las pe ei să facă, eu îi ajut, dacă nu știu, ieșim și la tablă dacă e nevoie. Practic, se continuă activitatea din clasă, mai lejer, pe grupe, pe echipe. Copiii își confruntă rezultatele, văd unde au greșit. Învață să lucreze individual. Acasă nu mai cer sprijinul părinților, vor să-și scrie singuri ce le mai rămîne.

Proiectul nostru de astăzi este despre prietenie, și-au pus mîinile pe o hîrtie și le-au decupat și apoi le-am lipit laolaltă. La capitolul teatru, ultima dată am făcut Prietenii sănătății, pentru că tot vorbim de sănătate și igienă înainte de masă. Și-au ales fiecare personajele după cum au crezut de cuviință: Virus, Bacterie, o fetiță care nu se spăla, nu se pieptăna și pleca la joacă, niște copii care au admonesta­t-o pentru asta, Apa, Pieptenul, Săpunul, toți copiii au fost implicați, unii chiar numai prin mimică și gestică, dar au avut acolo, un rol al lor.

În general, avem proiecte tematice: vorbim despre o temă, cum a fost Prietenia, citim despre asta, găsim poezii și ne gîndim cum am putea noi simboliza prietenia. Apoi familia, ce ar putea conține familia, case, obiecte, persoane, hobby-uri…

Vocația? Pentru că am avut un mentor, un învățător bun, o doamnă dirigintă bună, un pedagog bun. Cred că mai ales fetele pot urma calea asta. Băieții își doresc să fie polițiști, zugravi, șoferi, și unul chiar bucătar. Dintre fete, vor să fie medic, designer, coafeză, învățătoare, actriță. Aici voi rămîne cît timp va fi nevoie de mine. Încă mai sînt copii. În viitor nu se știe.“

Foto: D. Drumea