Pe scurt, este benefic

12 iulie 2023   Tema săptămînii

Ce este jazzul și la ce folosește? Jazzmenii înşişi au răspuns mereu vag, cu reticenţă, sau n-au răspuns deloc (Louis Armstrong: „Dacă trebuie să întrebi ce este jazzul nu vei şti niciodată”), ar fi culmea s-o fac eu. 

Criticii s-au simţit însă datori să dea explicaţii şi cine a citit o carte sau două pe subiect a văzut că de fiecare dată se începe cu istoria, apariţia jazzului la începutul secolului 20, în rîndurile populaţiei de culoare, în America de Nord etc., şi că printre caracteristicile acestui gen muzical improvizaţia ocupă un loc important, se ştie. Ce se ştie mai puţin este că improvizaţia apăruse la un nivel inegalabil cu peste 150 de ani înainte: în 1747, Bach l-a vizitat la Potsdam pe Frederic al II-lea al Prusiei, ăsta i-a arătat colecţia lui de piane, avea 15, i-a cîntat o melodie proprie şi l-a rugat pe Bach să improvizeze o fugă pe temă. Johann Sebastian s-a executat. Apoi, regele a vrut o fugă pentru trei voci. Bach a compus-o la fel de repede, dar Frederic a dorit ceva şi mai spectaculos, o fugă pe şase voci. Johann a improvizat din nou, dar folosind o temă de-a lui. Întors la Leipzig, a scris totuşi o fugă pentru şase voci pe melodia regală, şi aşa s-a născut Ofranda muzicală. „Cineva care improvizează o fugă pentru şase voci poate fi asemuit cu un şahist care joacă, legat la ochi, un simultan împotriva a şaizeci de jucători şi cîştigă toate partidele” (Douglas Hofstadter, autorul volumului Gödel, Escher, Bach, 1979 – Pulitzer şi National Book Award –, matematician, specializat în ştiinţele cognitive). În privinţa episodului Potsdam sau arta improvizaţiei la Bach: cum a trecut o asemenea artă oceanul, cum s-a infiltrat, după un veac şi jumătate de navigaţie, în mintea plină de ritmuri a unor negri americani sclipitori, iată lucruri ce vor rămîne învăluite în mister. 

Sau nu-i nici o legătură între Eisenach şi New Orleans, şi nu există nici un mister.

La ce foloseşte jazzul? Dacă intri în ritm, începi să fredonezi cu voce tare tema, apoi fiecare solo şi eşti pe stradă, ajută oamenii să te prindă şi să te ducă la ospiciu. Cînd eşti bătrîn, tobele şi contrabasul te împing să sari din pat şi să dansezi sălbatic, cazi şi-ţi fracturezi un col femural, mai greu pe amîndouă, aşadar tot la spital ajungi. Cînd eşti tînăr scapi de internare, dar nu vei avea niciodată o iubită. Muribunzii încetează să mai moară (mare inconvenient în unele familii), depresivii se vindecă deoarece uită adresa farmaciei, frizerii devin specialişti în ocultism, filozofii vor ajunge animale de companie, poeţii preferă aruncarea cu ciocanul. Impulsul irezistibil de a zvîcni pe-o astfel de muzică, mai ales dacă-i un swing precum, de exemplu, St. James Infirmary cu Red Allen, provoacă un Parkinson timpuriu ce te va ajuta să răzbaţi în viaţă. 

Pe scurt, jazzul este benefic. Dacă eşti prost, nu-ţi va mări IQ-ul, dar îţi va îndesi părul. În cazul nenorocit în care eşti deştept, acest gen muzical are mari şanse să te tîmpească – şi astfel vei ajunge un om obişnuit, scop ultim al existenţei –, mai ales cînd e vorba de balade, rămîi cu ochii pierduţi în zare, adică în tavan, şi suspini. Sintetizînd, avantajele sînt multe, unul fiind major: în Egiptul antic şi-n cea mai mare parte a Africii, muzica era/este sacră, un portal spre cosmos, spre divinitate, şi dacă ajungi acolo nu mai supravieţuieşte nici o speranţă să te întorci.

Care este discul dvs. de jazz preferat? Aparent, o întrebare nevinovată, însă dacă te gîndeşti un pic, şi fără să vrei, simţi că este de o cruzime rară, din cauza singularului. Nu mi-e greu, ci imposibil să aleg doar un disc din zeci şi zeci de discografii, de exemplu acum, înainte de a răspunde la anchetă, am ascultat Kofi (Donald Byrd), oare este albumul meu preferat? Desigur. Însă pentru apropiatul centenar Miles Davis, din cele 101 albume ale lui aş alege Bitches Brew cu şase piese bonus, trei înaintea discului: „Nuit sur Champs-Éysées” de pe Ascenseur pour l’échafaud, „So What” şi „Blue in Green” de pe Kind of Blue, şi trei la sfîrşit: „Shhh/Peaceful”, de pe In A Silent Way, „What I Say” de pe Live-Evil, şi „Go Ahead John” de pe Big Fun, piesă compusă pentru A Tribute to Jack Johnson şi rămasă nefolosită în acel moment. 

„Maidemoselle Mabry”? „Tout de suite”, răspund Les Filles de Kilimandjaro. Pe un 45.  

Fiindcă am amintit de fugile lui Bach, cum să nu mă gîndesc la Keith Jarrett, artist categoric unic în concertele pentru pian solo, mai întîi vedea oraşul X, privea oamenii, clădirile, plopii, apoi, seara, intra în scenă fără cea mai mică idee despre ce va cînta, se aşeza la pian şi dădea improvizaţiei noi definiţii strălucitoare lăsîndu-se purtat de impresiile din timpul zilei, de energie, de respiraţia auditoriului, nici un singur concert nu avea să se mai repete şi nu cred că-mi doresc celebrul The Köln Concert, pe de-o parte pentru că-l ştiu pe dinafară, pe de alta fiindcă Sun Bear Concerts este şi ea o înregistrare de excepţie, şi, dintre aceste cinci concerte din Japonia (Sun Bear e un ursuleţ remarcabil de puternic deşi are numai 70 de centimetri de la sol la umăr, Jarrett l-a văzut la o Grădină Zoologică japoneză şi i-a plăcut, de aici şi titlul), cel mai mult îmi place Sapporo, căruia i-aş adăuga neapărat bis-ul dat la concertul din Tokyo.    

Sau mă întorc şi mai mult în timp, pînă la Somethin’ Else (Julian Cannoball Aderley). Şi dacă tot sînt la volanul maşinii vremii, discul meu preferat este Blues-ette (Curtis Fuller), pentru că Fuller, Benny Golson şi Tommy Flanagan au aici cele mai tari solouri din întreaga lor carieră, iar temele sînt de o nespusă frumuseţe. Aşadar, Blues-ette, în ciuda faptului că My Favorite Things (Coltrane) e mai bine cotat. Sau pot alcătui un singur album din două: pe faţa A, „Idle Moments” (Grant Green), de pe albumul cu acelaşi titlu, pe faţa B, „Stolen Moments” (Oliver Nelson), de pe discul numit la fel. Fără să pierd din vedere LP-ul care mi-a deschis drumul spre jazz, din întîmplare a fost magistralul Oscar Peterson Trio + One (care era Clark Terry). Sau prefer Soul Junction (Red Garland), Cool Strutin’(Sonny Clark) ori Ben Webster Meets Coleman Hawkins?

Şi de ce nu Gershwin, Concertul în Fa pentru pian şi orchestră (1925) plus Rhapsody in Blue (1924)? Mai departe de-atît ajungem în 1917, la New Orleans, cînd a fost înregistrat primul disc de jazz – Livery Stable Blues (Nick LaRocca şi Original Dixieland Jass Band). E un coşmar.

Mai sînt şi alte albume la capitolul discul preferat. Jim Hall / Red Mitchell, la egalitate cu Suddenly It’s Spring (Zoot Sims), Blues On Bach (The Modern Jazz Quartet), Friends Forever (Niels-Henning Ørsted Pedersen – la a cărui înmormîntare Oscar Peterson a spus că nu fusese cel mai bun basist din lume, ci basul însuşi), plus o perlă, extensie inedită în anii 2000 a marelui jazz din deceniile cinci şi şase ale secolului trecut: Minor Blues (Kenny Barron). Şi deodată mă trezesc în 1975, la Concierto(din nou Jim Hall, cu o trupă desăvîrşită: Paul Desmond, Chet Baker, Roland Hanna, Ron Carter şi Steve Gadd). 

În sfîrşit, ar fi de neimaginat să nu-i iau cu mine pe insula pustie, chiar dacă din întrebare a fost scoasă insula pustie, şi pe Bill Evans şi Pat Metheny, cîntînd împreună pe un album care încă nu a apărut.

Protestului unor cunoscători de jazz faţă de rîndurile de mai sus i se poate răspunde că decesul n-a împiedicat niciodată un mort pasionat să apară într-un studio de înregistrare, fenomen anticipat de concertele pentru pian ale lui Mozart, să zicem nr. 9, scris în 1777 – la numai 30 de ani după Ofranda muzicală, cînd Amadeus (21 de ani) nu ascultase încă nici o lucrare de-a lui Bach, urma s-o facă abia după ce va împlini 28. Îl pot alege pe nr. 9 sau pe oricare altul de la 17 la 27, pentru că ori de cîte ori se afla în turneu cu una din aceste opere, Mozart se plictisea de moarte să cînte acelaşi lucru în fiecare oraş şi-atunci improviza la greu pe propriile teme, astfel încît nici un concert nu semăna cu altul şi nici cu partitura. Există mărturii în acest sens, printre ele cea a lui Brad Mehldau: After Bach.

Bineînţeles că a trebuit să las pe dinafară cîţiva giganţi şi un morman de discuri preferate. Am vrut să fiu concis.

Răzvan Petrescu este scriitor. Ultima carte publicată: Cuțitul japonez, Editura Polirom, 2021.

Mai multe