Pe drum
Mă gîndesc de multe ori la luna februarie 2016 ca la un oracol. O întîlnisem pe Cristina, care – acum pot spune – mi-a schimbat total viața. Felul ei ușuratic și sigur mă face să cred că totul este posibil, cu condiția să vrei și să nu te gîndești prea mult la asta. „Nu există nici un destin, de tine depinde ce se întîmplă și ce nu se întîmplă. Și nu mai fi așa disperat că nimeni n-o să regrete dacă rămîi sau nu în orașul ăsta“ – cuvintele Cristinei mă făceau să zîmbesc într-un mod cît se poate de fals. Îmi depusesem CV-ul pentru un job la București, unde am fost acceptat, urma deci să mă mut pentru o perioadă în capitală. La 43 de ani intervin comoditatea și rutina, și e greu s-o iei de la capăt, de prea multe ori o luasem de la capăt. Încă mai simt și acum panica din ziua de 25 februarie. Îmi făceam bagajul și în timpul ăsta lucrurile și camera îmi păreau cumva îndepărtate și în același timp mai prezente ca niciodată. Se petrecea ceva bizar între mine și cameră: un sentiment reciproc de regret, nostalgie și reverie. Urma, deci, să părăsesc pentru totdeauna acest spațiu unde am trăit cîțiva ani. Rupe definitiv cu trecutul. Complicat, foarte complicat.
Stăteam în ușă cu privirea pierdută prin cameră, „deci așa a fost tot? Da, aici se termină relația noastră“. Era trecut de ora 20,00. Mașina mă aștepta afară. Trebuie să vă spun că singura mea proprietate e o mașină veche de douăzeci de ani, la care țin ca la un prieten. Îmi place mult să conduc, mai ales noaptea. E o senzație specială care te lucrează într-un mod psihologic, ai impresia că poți scăpa de individul ăla scîrbos care-ți reproșează non-stop cu vocea lui din off. De obicei, în astfel de situații devii patetic și sentimental, dar cui îi pasă? Ești doar tu și în față drumul fără sfîrșit. Pornesc radioul, respir adînc, apăs pedala de accelerație și totul se schimbă. E ca-ntr-un film de animație. Cartierul a rămas în spate, cu aleile și străzile pe care le știu atît de bine și pe care n-o să le mai văd în curînd, sau niciodată; barul Orhideea și băieții de la blocurile din zonă, Cucu, Raul, Șarpele, Soso, Artur, Bengu, băieți cu care trebuia să fac o expoziție de artă și pe care n-am mai făcut o. Rămîne în urmă centrul orașului, Teatrul de Stat Arad, unde am locuit cîndva doi ani, barul KF unde stăteam pe terasă cu artiștii din Biserika & Kinema Ikon. Rămîn în urmă BCU și Biblioteca Județeană „A.D. Xenopol“ Arad, unde am lucrat în ultimul timp. Rămîne pierdut în partea de vest a orașului cartierul Aurel Vlaicu, cartier de blocuri, unde am locuit în anii ’90. Dau turul orașului ca un soldat care a fost declarat dispărut. Aici, în orașul acesta, îmi rămîn amintirile îngropate lîngă cadavrele celor doi cîini, Jacky și Bucur, pe care i-am avut și de care uneori mi-e atît de dor. În urmă totul rămîne neschimbat. Sînt la marginea orașului. Fac plinul de benzină, o privire scurtă și portiera se închide.
E 25 februarie. Noaptea abia a început, îmi aprind o țigară și încerc să nu mă gîndesc la nimic. Drumul abia a început și simt deja oboseala și stresul cum mă cuprind, mîinile îmi tremură ușor și nici măcar nu am scăpat de Valea Mureșului, curbe strînse și localități pe o distanță mai mare de 120 km. Trag în prima parcare, îmi torn apă rece pe față și pe gît, fac cîteva flotări care ajută întotdeauna în astfel de situații. O sun pe Cristina, nu răspunde. În patruzeci de minute ajung la Deva, în sfîrșit pe autostradă. Plictiseală și relaxare combinate cu o senzație confuză de libertate, cam asta oferă autostrada. Îmi este greu acum să rememorez tot drumul, noaptea nu este atît de spectaculos, e mai degrabă pe interioritate și senzații, fluxul continuu al conștiinței. Dacă prinzi cer senin cu lună plină, e destul de mișto și Valea Oltului. Am mai oprit de cîteva ori pentru scurte băi reci și cafea. Cea mai grea porțiune de drum, aproape insuportabilă, a fost autostrada Pitești – București. E ca într-un joc video, trebuie să rămîi pe pistă. Eram atît de rupt că nici nu mi am dat seama cum am ajuns. Era deja 5 dimineața. Noaptea se terminase pentru mine. Urma s-o iau din nou de la capăt.
V. Leac este poet.
Foto: adevarul.ro