Pe cînd protocronia salva România
Căutînd un ton mai puţin scrobit pentru acest text, mă întrebam dacă s-ar putea scrie despre o bizarerie propagandistică a Epocii de Aur glosînd pe muchia unor sintagme precum „românii au talent“ sau „românul e născut poet“. Apoi mă întrebam dacă cititorul n-o fi deja sătul de exploatarea tabloidă a „talentelor kitsch“, de inocenta formulă a lui Alecsandri ori de rememorarea, cu felurite prilejuri şi inflexiuni, a trecutului recent. Totuşi, protocronismul, adică amintita ciudăţenie ideologică, şi-a găsit partizani tocmai pentru că mustea, la rîndu-i, de stereotipuri agreabile. Chiar dacă azi ne pare doar o găselniţă nefericită a unei ideologii în criză de legitimitate şi inspiraţie, a iscat oareşce vîlvă în România deceniilor 8-9, susţinînd că e în stare să revalorizeze înzestrările unui popor dintotdeauna genialoid. Iar dacă o emisiune TV în format de import ori un enunţ devenit clişeu rămîn, cred, semne benigne ale autopercepţiei naţionale, încă e dificil de evaluat adîncimea amprentei protocroniste în mentalul colectiv.
Apărut cu alte mize şi în alt context, protocronismul a făcut o carieră nesperată în uriaşa potemkiniadă ceauşistă. A debutat modest, în 1974, ca o simplă şi elegantă idee ce ar fi îmbogăţit cel mult patrimoniul teoriei şi al istoriei literare. Autorul ei, apreciatul comparatist Edgar Papu, îşi dorea să demonstreze că românii au numeroase contribuţii de pionierat în literatura universală. Cu Mihai Eminescu precursor al existenţialismului, cu Ion Creangă anticipator al comicului absurd, cu Negruzzi predecesor al lui Flaubert în realism etc., Papu visa ca beletristica autohtonă să-şi ia inima în dinţi, să-şi depăşească „blestematul complex de inferioritate“ ce-i crease „conştiinţa retardatară“ şi să dea lumii de veste că aici au înmugurit ideile coapte, apoi pe alte meleaguri. Cu un cuvînt inventat chiar de el (din proto + chronos, adică primul în timp), teoreticianul îl lua de guler pe Lovinescu care, prin al său sincronism, ar fi negat orice notă de originalitate şi inovaţie în literatura noastră.
Lăudabilă iniţiativă, ar exclama poate unii azi, în vreme ce alţii s-ar amuza de sau ar blama naivitatea, totuşi ingenioasă, a comparatistului. Gurile rele şoptesc că lui Papu i s-ar fi sugerat să dezvolte curajos teoria pionieratelor în literatura noastră, cunoscute fiind preocupările sale mai vechi în această direcţie. Oricum, la maturitate, protocronismul părea să fi ieşit direct din athanorul propagandei: nu numai literatura universală era tributară geniului românesc, ci întreaga cunoaştere umană. Prin anii ’80, protocroniştii căpătaseră asemenea inspiraţie (a se citi: sprijin făţiş din partea puterii), încît nu doar aeronautica, biologia, pictura, muzica îşi aveau rădăcinile în cultura română, ci însuşi Ceauşescu devenise un genial precursor al unui fenomen mondial, numit „noua ordine informaţională“. Fireşte, cei care, din varii motive, nu s-au alăturat protocroniştilor ori, mai curajoşi şi mai puţini, l-au respins ca pe un real pericol pentru cultura română, au fost taxaţi de atitudine antipartinică şi trădători de neam. La cîţiva ani de la lansare, termenul nu mai însemna a susţine argumentat inventivitatea românească, ci a-i intona cîrmaciului neostoite panegirice. Corul minciunilor patriotarde devenise atît de gălăgios şi a nivelat cu atîta osîrdie valorile/pionieratele „redescoperite“, încît azi întreaga retorică autohtonistă ne apare cel mult ca o (altă) curiozitate, în acelaşi timp tristă şi ilară, a mitologiei comuniste.
Era această mistificare a realităţii profitabilă pentru regim? Ce avea de cîştigat puterea impunînd în cultură protocronismul ca pe o teorie justiţiară, ce trîmbiţa „vulcanica erupţie a geniului românesc, propulsat de o extraordinară istorie“ (cităm fără delicii dintr-un feroce protocronist, aflat azi la senectute)? Răspunsul e la îndemînă şi l-au formulat deja mulţi cercetători ai perioadei. Alături de naţionalismul grosolan înflorit sub Ceauşescu şi de cultul personalităţii în care întreaga istorie naţională era pusă la picioarele multiubitului, protocronismul a fost doar o altă metodă prin care supuşii înfometaţi şi umiliţi erau trataţi împotriva simptomelor de revoltă şi deprimare: terapia prin mit. Celebrînd cu petarde şi fumigene originalitatea românească, protocronismul încerca, la rîndu-i, să ascundă sub un văl de fum criza economică şi socială tot mai adîncă. „Fantasmele compensatoare“ – cum le numeşte un reputat istoric – redeşteptate de goarna protocroniştilor veneau să aline cu degete catifelate foamea, frica, frigul. Nu ţara era înapoiată şi guvernanţii incompetenţi, ci restul lumii ne marginalizase secole la rînd, refuzîndu-ne geniul şi dreptul la universalitate. Iată însă că, sub providenţialul Ceauşescu, eram iarăşi ce fuseserăm, şi mai mult decît atît. În ce priveşte ambiţiile politice ale multiubitului, creativitatea reevaluată a naţiunii era un truvai excelent: la mare popor, măreţ conducător. Ori invers – ca oricărui despot comunist, nu numai dialectica îi stătea la dispoziţie.
Sigur că protocronismul n-a fost unica scorneală cu ştaif prin care ceauşismul a încercat să cloroformizeze naţiunea. Pletora sa de pionierate mai mult sau mai puţin autentice n-a demonstrat lumii că sîntem cel mai înzestrat popor, aşa cum „Cîntarea României“ n-a revelat o naţie de artişti şi nici „Daciada“ n-a trimis cohorte de sportivi la olimpiade. Dacă românii au talent, atunci au cît francezii, ungurii sau turcii: luaţi ca individualităţi. Şi, cu riscul de a părea facilă, vă mărturisesc că prefer zîmbetul provocat de un concetăţean care se dă în stambă la TV, grimasei produse de emfaza patriotardă a unui Dan Zamfirescu.
Alexandra Tomiţă este autoarea cărţii O istorie „glorioasă“ – Dosarul protocronismului românesc, Editura Cartea Românească 2007, pentru care a primit premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor şi premiul pentru debut al revistei România literară.
Foto: A. Manolescu