„Pe-al juniei val senin“

16 noiembrie 2021   Tema săptămînii

O prejudecată cutreieră mentalul colectiv european: cum că lirismul ar fi manifestarea tinereții, a „juniei“, cum îi spunea Alecsandri, a unui psihism înflăcărat și frust – atîta știe orice om care a scris o poezie „măcar o dată, doar o dată-n viața lui“, mai precis pe vremea cînd zburdălnicia vîrstei îi permitea să mai comită cîte-o prostioară, fără să înfrunte oprobriul celorlalți. E firesc, prin urmare, ca, în zona poeziei lirice, mainstream-ul să fie centrat pe generația tînără. O explicație mai riguroasă pentru fenomen vine dinspre sociologia literaturii: lirica nu are un public propriu-zis, unul cu pondere economică, așa încît, dacă, pînă pe la 35 de ani, nu ți-ai făcut propriul cenaclu sau propria revistă și nu te-ai înconjurat de un număr stabil și consistent de groupies, atunci poți să părăsești scena lirismului fără să mai privești cu jind peste umăr. Ești deja mult prea bătrîn.

La fel de firesc este ca același lucru să nu se întîmple cu creatorii de teatru sau cu autorii de proză de mare întindere. Pentru aceste genuri, care au totuși parte de un public măsurabil sociologic, trebuie să fi avut, peste ani, un șezut răbdător. Aritmetica ne spune că, la un roman de o mie de pagini, lucrezi măcar cîțiva ani, timp în care metabolismul încetinește, cervicalele te smeresc, toracicele îți cumpătează alonja, lombarele te pocăiesc cu icnet, iar centrimetrii pe care cocoașa ți i-a scăzut din înălțime s-ar putea regăsi întreit în circumferința burții. Nu te întrebi dacă merită, pentru că n-ai avut de ales, vîrsta te-a făcut romancier. Și-atunci nu-ți mai rămîne decît să plonjezi visător în nostalgia pentru verdele pur al poeziei.

A fost vîrsta la care, dacă rupeai o rămurea, nu-i păsa nimănui de ea, la capătul rupt nu vedeai lacrimi de sînge, ca în Infernul lui Dante. Viața din jurul tău putea fi traversată și de cea mai mohorîtă iarnă, în capul tău ningea neîntrerupt cu floare de cireș. Păstrai ceva șarmant-frivol în orice atitudine, un aer de prospețime chiar și în grimase, un nas în vînt neadulmecător, doar nas în vînt. Versurile pe care le scriai erau o pană din evantaiul mult mai larg cu care te apărai de dogoarea moralei. Mai și dansai provocator, mai și beai licori tari, mai și rîdeai zgomotos de orice și oricine – în toate acestea te simțeai legitimat de vîrstă și omologat prin mimetismul cohortei. La fel ca toți ceilalți, preluai din mers, iar sentimentul de apartenență ținea loc de identitate. A vibra la unison cu „gașca“, a îmbrățișa în mod reflex proiecte colective livra fix acel opiu generaționist care putea hrăni inclusiv rătăciri ideologice, iar pe unii i-a făcut să exclame temerar: „Noi, nu! Niciodată! Noi nu!“.

Prejudecata despre care pomeneam la început este înrădăcinată în chiar natura poeziei lirice, tema predilectă a acesteia fiind, evident, iubirea. Dacă tot prizezi poezie, atunci pe cine ți-ai dori să asculți recitîndu-și poemele? Un guru cu trupul zbicit de asceză, care profesează oricum abstinența? O cucoană cu succes în afaceri, bine siliconată? Vrei îmbujorare cu fond de ten sau pe fond natural? Vrei ocheadă cu o xeroftalmie diagnosticată acum treizeci de ani sau cu niște ochi vioi și alunecoși? Gustul pentru „proaspăt“ te face să accepți și un vers șchioapăt, o inadvertență în termeni, un clișeu prăfuit, o rimă imperfectă, nu mustăcești nici măcar la acel zbucium exagerat și inutil, efect al lipsei de instrucție în managementul crizei: „O, Doamne! Cer iertare, aş vrea acum să mor! / N-am şaisprezece ani! Dar viaţa mea-i amară, / Şi inima mi-e tristă, speranţele nu cobor / Şi fără de prieteni, ruina mă-mpresoară!“. Este cam ceea ce puteai citi în poemele Iuliei Hasdeu acum mai bine de 130 de ani și se știe, în ziua de azi, cîtă speranță a fost investită, mai ales din partea tatălui Bogdan Petriceicu, în cariera hiperdotatei fiice. Mai frustă decît poezia s-a dovedit a fi însă doar moartea, care a retezat fulgerător aripile poetei la nici 19 ani, făcînd ca versul „Vreau moartea să-mi aducă odihna ei de lut“, din aceeași poezie citată aici, să sune bizar de premonitoriu.

Cazul Iuliei Hasdeu marchează, însă, o nouă paradigmă în cultura română, una verificată în timp. Concursul Tinerimea Română, inițiat de societatea omonimă în 1877, a fost continuat, din 1967, chiar și de statul comunist, prin Tinere condeie, probabil pe aceleași rațiuni publice. După 1989, concursul prevede nu doar valorificarea talentului literar al micilor condeieri, după cum citim în materialele informative, ci și stimularea cenaclurilor și a revistelor literare școlare, mizînd probabil – îndrăznesc să-mi traduc mie însumi aceste politici educaționale nu foarte explicite – pe o formă timpurie de coagulare a capitalului social. Ca atare, titluri de revistă precum „Vlăstarul“, „Coronițe“, „Muguri“, „Foșnet adolescentin“ – evocînd toate, într-un fel sau altul, regenerescența lumii botanice – răspund în mod adecvat acestor expectații. Miza a fost și este să creezi viitor.

Mai există însă și o rațiune compensatorie. În principiu, adică la autorii mai slabi, lirica este doar expresia egoismului, ea pivotînd pe un „eu liric“ postulat din oficiu și care se ia, oricum, prea în serios. Cu toate acestea, ea este larg acceptată de societate ca o formă de toleranță, una de o suplețe nebănuită. Nu e studiată, pentru că e ireprimabilă; nu e calculată, pentru că irumpe. Dar știi că cel ce o produce se ocupă cu poezie, în loc să dea cu ghioaga. (Ia să fi luat Breivik un premiu la Tinere condeie, să vezi cum mi ți l-ar fi potolit rigoarea versului anacreontic...) Și-atunci de ce să nu cultivi, ca societate, talentul literar? Precum Socrate și însoțitorii săi în Banchetul lui Xenofon, societatea se distrează privind un băiat și două fetițe cum îi demonstrează pe viu faptul că virtutea nu e doar înnăscută, ci poate fi și dobîndită prin exercițiu: dans, cîntec liric, cîntec din flaut – oricît de stîngaci ar fi performate acum, la un moment dat ele vor fi măiestrite. În concluzie, această distracție rentează generație de generație, iar preferința pentru „nou“ și „crud“ este, în poezia lirică, cea mai „retro“ cu putință.

Gabriel H. Decuble este scriitor și traducător, directorul departamentului de limbi și literaturi germanice, Universitatea din București.

Foto: flickr

Mai multe