Paza bună hrăneşte primejdia rea

Un teoretician al artei şi critic al societăţii actuale putea să spună, în urmă cu cîţiva ani, că marfa care se vinde cel mai bine astăzi este subiectivitatea. Nu aurul, nu parfumurile, nu imobiliarele şi nici măcar corpul omenesc, fost obiect de adulaţie şi manipulare în urmă cu vreo două-trei decenii, ci complexul afectiv-psihic fragmentat şi mereu neîncheiat care face din fiecare o individualitate fragilă şi ireductibilă. Nu l-aş contrazice, doar l-aş completa: dacă aş spune că nu subiectivitatea, ci frica este produsul care are o cotă de piaţă excelentă, încă nu aş spune foarte mult. Am cîştiga însă în claritatea ideii, dacă am putea înţelege mecanismele subtile şi incontrolabile care ţin împreună şi fac să se stimuleze reciproc psihicul uman şi frica, acele mecanisme perfect înţelese şi exploatate de producătorii actuali de informaţie şi imagine, de discurs şi de strategii. Voi avansa în rîndurile ce urmează două idei, prin care să susţin teza utilizării fricii ca una dintre pîrghiile privilegiate de acces la psihicul uman şi, prin asta, de prindere a individului în reţelele de supunere la comandamentele zilei. Mai întîi, voi spune că, asistînd în zilele noastre la multiplicarea indefinită a instrumentelor de conjurare sau de luare în grijă a fricii, tocmai aceste instrumente sînt principalii producători de frică. Printr-un ciudat paradox (dar numai în aparenţă ciudat), cu cît se înmulţesc mijloacele şi discursurile de liniştire şi de protejare a fiecăruia şi a tuturor împreună, cu atît cresc situaţiile, evenimentele producătoare de frică. Altfel spus, cu cît sîntem mai asiguraţi (în toate sensurile acestei expresii), cu atît sîntem mai vulnerabili. Apoi, prin faptul că mecanismele producerii şi evitării fricii sînt luate în posesie de către industria şi comerţul asigurărilor de tot felul, prin faptul, deci, că sîntem deposedaţi de un mecanism psihic elementar, vital, de adaptare la realitate, trăind adeseori cu iluzia că "nu are de ce să ne fie frică", tocmai prin aceasta sîntem progresiv dezvăţaţi nu "să ne fie frică", ci să reacţionăm în situaţiile cît se poate de reale care produc şi cer frică. Pe scurt spus, cei care pretind că ne protejează ne fac în timp să uităm să ne protejăm noi înşine; atunci cînd evenimente producătoare de frică se produc (de exemplu boala, moartea etc.), nu găsim în noi sprijinul psihic-emoţional adaptat şi suficient pentru a administra o asemenea situaţie. În anii ’70, Michel Foucault susţinea într-unul din cursurile sale că sîntem pe cale să trecem într-o societate guvernată de şi prin politici securitare. El vedea în securitate imperativul unei societăţi în care nici suveranitatea feudală, nici disciplina modernă nu mai puteau să rezolve mulţimea problemelor individuale şi sociale şi să permită o eficientă guvernare politico-administrativă. Securitatea este primul dintre drepturi, atît pentru fiecare dintre noi, cît şi pentru societate în ansamblul ei; fără dreptul la securitatea vieţii, nici unul dintre celelalte drepturi (la libertate, la egalitate, la proprietate, la expresie) nu este garantat. Iar securitatea se lasă uşor înţeleasă, pentru că ea înseamnă protejarea de ceea ce poate să pună în pericol viaţa fiecăruia. Nimic nu e mai accesibil fiecăruia decît frica de moarte. Dacă libertatea, egalitatea, exprimarea etc. sînt valori şi drepturi la care accesul se face pe o cale reflexiv-mijlocită, securitatea nu are nevoie de nici o mediere raţională: sentimentul de frică e imediat şi accesibil oricui, în intimitatea cea mai profundă, adică în adevărul cel mai incontestabil al existenţei personale. Discursul securitar este unul dominat de termeni precum "pericol", "ameninţare", "caz", "risc", "criză", "urgenţă", "intervenţie". Privind cu atenţie aceşti termeni, vom observa două lucruri simple: primul, că ei sînt cu toţii specifici biologiei şi medicinii. Nicăieri ca la spital nu auzim vorbindu-se mai des şi nu înţelegem mai repede ce înseamnă oricare dintre ei. Al doilea lucru uşor de observat e că printr-o manevră abilă, aceşti termeni au părăsit de mult sfera medicală şi au fost transferaţi, împreună cu accesibilitatea lor, în domeniul social, politic, militar, economic etc. Înţelegem sau măcar ni se pare că înţelegem la fel de uşor riscul unei crize economice sau necesitatea unei intervenţii în forţă a jandarmeriei, precum înţelegem riscul unei crize cardiace sau necesitatea unei intervenţii chirurgicale. Ne expunem ameninţării inflaţiei, precum ne expunem pericolului unei îmbolnăviri. În fine, putem diagnostica repede societatea ca fiind bolnavă şi avînd nevoie de remedii, aşa cum diagnostichează medicul un organism ca purtător al unor viruşi sau patologii care se cer vindecate. Nu mai e atunci un secret pentru nimeni că omul politic, mai ales cînd prezenţa lui se personalizează mediatic, e cel mai bun dintre medici şi tocmai de la el aşteptăm salvarea. Banalizarea discursului securitar de sorginte medicală ne-a familiarizat apoi, şi cu o viteză surprinzătoare, cu toate strategiile şi instituţiile de asigurare, de la bănci şi fonduri private de pensii, pînă la buletinele meteo şi "avertizările cod galben". O uriaşă întreprindere la scară mondială funcţionează azi cu toate motoarele la maximum pentru a ne atrage neîncetat atenţia asupra pericolelor şi riscurilor la care sîntem expuşi: de la terorism pînă la gripa aviară, de la obezitate pînă la şomaj, de la boli cardiovasculare pînă la încălzirea globală, totul în jurul nostru complotează pentru a ne ameninţa. Iar singuri, ni se spune, nu vom putea face faţă avalanşei de pericole care ne înconjoară şi ne sufocă. Dar să inspirăm adînc şi să ne imaginăm următoarea ipoteză: nu cumva ceea ce ne atrage atenţia că sîntem în pericol este şi ceea ce ne promite să ne pună la adăpost de el? Nu cumva medicul care identifică maladia este şi cel care o vindecă? Desigur, cel mai adesea aşa se întîmplă şi nici nu am vrea să fie altfel. Dar dacă am merge mai departe şi am spune, rupînd parţial analogia cu medicina: oare nu cumva aceia care promit să ne protejeze de pericole şi ameninţări sînt tocmai cei care le produc înainte sau după ce au făcut o asemenea promisiune? Şi dacă aşa stau lucrurile, care e mobilul unui asemenea gest? Nu voi putea răspunde în detaliu acestor întrebări; au făcut-o alţii mai bine şi mai dezvoltat. Voi relua pe rînd afirmaţiile iniţiale şi voi spune: frica, unul dintre mecanismele afectiv-psihice cele mai personale şi mai individualizatoare, nu ne mai aparţine. Am fost deposedaţi de ea în numele unei pretinse protecţii superioare, pe care noi n-am fi capabili să ne-o asigurăm. Ni se spune, zi de zi şi pe toate canalele, cînd să ne fie frică, de ce să ne fie frică şi ce avem de făcut ca să nu ne mai fie frică. Sîntem infantilizaţi şi aşezaţi sub tutela unor autorităţi ale căror nume şi număr nu le ştim. Ca să nu ieşim de sub oblăduirea lor, ni se aruncă zilnic, prin intermediul acestei slugi devotate a politicilor securitare, care este mass-media, un os al fricii: inundaţii, secetă, epidemii, terorişti, accidente, cutremure, împuşcături, furturi, violuri, totul concură la păstrarea noastră în stare de minorat şi totul obligă la intervenţie urgentă. Putem deveni majori doar dacă subscriem la un fond de pensii, dacă încheiem o asigurare de viaţă, o altă asigurare pentru locuinţe, încă una pentru maşină, o alta ca asigurare pe asigurare, asiguraţi peste tot şi tot timpul, prinşi în laţurile unor dependenţe din care nici moartea nu ne poate salva, pentru că şi împotriva ei sîntem asiguraţi. A doua afirmaţie iniţială: nici o asigurare din lume nu va putea smulge definitiv din noi sentimentul fricii. Poate doar să-l deformeze şi, prin asta, să ne deformeze. Atunci cînd boala cea mai reală şi moartea cea mai reală ne ajung în preajmă, fără nici o altă mijlocire, fără prezenţa presei şi a companiilor de asigurare, atunci sîntem goi. Atît de goi încît nici nu ştim cum trebuie şi cît trebuie să ne fie de frică. Şi uneori ne simţim caraghioşi, alteori ruşinaţi, nu de puţine ori chiar vinovaţi că ni se întîmplă chiar nouă să ne îmbolnăvim sau să ne moară cineva apropiat. Ca unui copil neascultător, stîngaci şi stingher în faţa celor mari, care ne-au promis fericirea, iar noi le-am răspuns prin suferinţă. Îndurăm pedeapsa cu stoicism, o altă asigurare, mai costisitoare şi deci mai liniştitoare. Nu vă fie frică, viaţa voastră e de mult în mîinile altora...