Pax, otium, indutiae
Pacea latinească, pax, se poate defini privind înspre radicalul verbal pac-, dar şi spre termenii din sfera sa lexicală, otium şi indutiae. Verbul indică stabilirea unei convenţii între două părţi beligerante. Prima atestare pare să fie inscripţia cunoscută ca Vasul lui Duenos, un kernos cu un scurt text în scriere continuă, greu de descifrat, în care apare pakari sau doar paka (probabil o formă de infinitiv sau una de imperativ a verbului cunoscut în latina clasică, pacare, cu sensul „a împăca, a pacifica“). Acelaşi radical pac- este recognoscibil în pangere, „a împlînta, a stabili“; expresia pacem pangere este uzuală şi răspunde plăcerii pe care o simţeau anticii în alăturarea unor cuvinte cu aceeaşi origine (ca vitam vivere, „a-şi trăi traiul“). Starea de pace, la rîndul său, poate fi pax, dar şi otium sau indutiae. Cel dintîi trimite la repaus, timp petrecut în mod plăcut, lipsa activităţii: i se opune lui negotium, „treabă“, strămoşul „negoţului“. Indutiae este un termen mai degrabă tehnic: „armistiţiu“.
Dincolo de istoria cuvîntului şi de vecinătăţile lui lingvistice, se află Pax Romana sau Pax Augusta, un răstimp de două secole – de la Augustus pînă la moartea lui Marcus Aurelius – în care Imperiul Roman s-a bucurat de pace. Sau de lipsa războaielor. Sau de puţinătatea lor. A început odată cu înfrîngerea lui Marcus Antonius de către Octavian/Augustus şi închiderea simbolică a porţilor de la Templul lui Ianus. A trecut peste războaiele din Iudeea, peste cele cu parţii şi dacii, peste luptele cu triburile germanice şi cu regina Boudica. Poate că „pacea romană“ s-ar defini mai bine ca o stare de echilibru relativ, în care opozanţii îşi molcomesc, pînă la urmă, pornirile. Pentru Pax, zeiţa păcii (Eirene, la greci) a fost ridicat – în timpul lui Augustus, desigur – un altar, vizibil (şi vizitabil) şi acum, în Campus Martius, pe malul stîng al Tibrului: Ara Pacis Augustae. Unul dintre însemnele ei este cornul abundenţei, care pare să sece în vreme de război. Păcii însă nu i se opune doar războiul, ci şi speranţele pe care şi le fac oamenii că vor cîştiga o luptă: melior tutiorque est certa pax quam sperata victoria (Titus Livius, 30.30.19), pacea sigură e mai bună decît o victorie doar aşteptată.
Un episod din răstimpul Pax Romana ne dezvăluie reversul: ubi solitudinem faciunt pacem appellant (Tacit, De vita et moribus Iulii Agricolae, 30.7). Avîndu-l ca personaj central, chiar eponim am putea spune, pe generalul Gnaeus Iulius Agricola (guvernator al Britaniei şi socrul lui Tacit), opusculul este preţios şi datorită informaţiilor geografice şi etnografice din acest spaţiu în care amprenta romană a fost puternică. Tot lui Tacit i se datorează unica sursă istorică privitoare la Calgacus, comandantul Confederaţiei caledoniene. Discursul pe care i-l atribuie Tacit se află însă dincolo de realitatea istorică, păstrîndu-se într-un nimb al plauzibilului. În ajunul bătăliei de la Mons Graupius (episod cu mai multă încărcătură taciteică decît istorică), Calgacus, care avea să fie înfrînt de Agricola, îşi înflăcărează trupele vorbindu-le despre originea acelui război (causas belli) şi despre libertatea întregii Britanii (initium libertatis toti Britanniae fore). Aflaţi la capătul Britaniei (terminus Britanniae), dincolo de care nu mai e nici un neam (nulla iam ultra gens), ci doar valuri şi stînci (nihil nisi fluctus et saxa), îi au în faţă pe romanii ce supun lumea, deopotrivă uscatul şi marea, întinzîndu-se fără saţ în Orient şi Occident şi punînd jafului (auferre, trucidare, rapere) numele fals de imperiu, drept de a stăpîni (falsis nominibus, imperium): pustiirea (solitudinem) pe care o fac acolo o numesc pace (pacem).
Răstălmăcind fraza, ne lăsăm ademeniţi să recunoaştem că pacea, fără umbre dizarmonice, se găseşte în solitudine, acolo unde omul este solus, singur, el cu sinele său – dacă este îndeajuns de înţelept încît să se afle în armonie cu sine.
Ioana Costa este profesoară la Facultatea de Limbi și Literaturi străine a Universităţii din Bucureşti. Cele mai recente traduceri: Georg Captivus Septemcastrensis, Tratat despre obiceiurile, starea şi viclenia turcilor (2017); Dimitrie Cantemir, Scrierile istorice (2017), Scrierile filozofice (2017) şi (în curs de apariţie) Orientalia.
Foto: flickr