Patru mituri despre comerțul exterior al României de pe vremea lui Ceaușescu

18 iunie 2019   Tema săptămînii

Cînd nu mai are bani de mîncare ori se plictisește, românul de condiție medie aleargă pîn’ la Profi, în colț, să-și ia o Cola la doi litri și un pachet de Kent. Lucruri la care, pe vremea lui Ceaușescu, nu îndrăznea să viseze, pentru că erau destinate exclusiv privilegiaților vremii: înalte cadre de partid și de stat, directori de întreprinderi, membri importanți ai structurilor comuniste. Astăzi, toate sînt accesibile oricui are în buzunar 23 de lei și se plictisește.

Dacă aspiră la mai mult de un Logan, românul de condiție medie sau peste medie ia serios în calcul să-și cumpere o mașină străină. Vorba ’ceea: orice BMW SH e mai bun ca o Dacie nouă. Oricum ar fi BMW-ul, nou ori second hand, tot din import se cheamă că este, și pornește de la 23.000 de lei sau circa cinci salarii medii.

Iar dacă se gîndește și la copii, pe lîngă Cola și Kent, cumpără și cîteva banane sau nectarine. Și astea, tot din import, cum ar veni. Și este nevoie de 3-4 lei pentru un kilogram de fructe.

Altfel spus, cam tot ceea ce românii consideră normal în zilele noastre provine din importuri, în mare parte, și sînt lucruri care pe vremea comunismului erau total inaccesibile.

Una dintre marotele puternice ale anilor de după 1989 este aceea că Ceaușescu a reușit să facă din România un pion important pe harta comerțului internațional, exportînd mărfuri grele și valoroase pentru mersul și progresul României.

1. Ceaușescu a reușit un super-comerț exterior, cu bunuri grele și de valoare

Este adevărat, comerțul exterior a constituit zona economică foarte dinamică a României, mai ales începînd cu anul 1970. Deși schimburile economice se realizau preponderent cu URSS și țările membre CAER, Ceaușescu a semnat acorduri prin care România a început să facă export și în țările din Vestul Europei. Schimbul (a se citi importul) era pentru tehnologii și echipamente destinate dezvoltării industriei naționale, pe cîteva segmente importante: construcții de mașini și utilaje, automobile, echipamente pentru industria grea, șantiere navale, extracție de materii prime și așa mai departe.

Nu întotdeauna, pe vremea comunismului, logica economică întru eficiență a fost respectată, de aceea prețul, scump plătit, a fost creșterea deficitului balanței comerciale. Potrivit statisticilor oficiale, acesta se cifra la zece miliarde de dolari americani (USD), la sfîrșitul anilor ’70, aproape de nivelul datoriei externe din acel moment. Cam o cincime din Produsul Intern Brut (PIB) al anului 1989, de 53 de miliarde de dolari SUA.

În structura comerțului exterior al României din acea perioadă intrau produsele alimentare (13% în 1970 și 5% în 1989), combustibili și materii prime (23% în 1970 și 31% în 1989), urmate de mașini, utilaje și mijloace de transport (22% în 1970, 29% în 1989) și mărfuri industriale de larg consum (16% în 1970 și 18% în 1989). Structura reflectă perfect ambițiile lui Ceaușescu de a demonstra că România poate și vrea să se impună ca producător de industrie grea, cu desfacere pe piețe externe importante.

În 2019, după trei decenii de capitalism original românesc, cel puțin pînă la momentul aderării la Uniunea Europeană (UE), în 2007, România exportă produse din categoria energie și materii prime, autovehicule și cereale. Contrar părerii generale că nu avem producție și nu exportăm produse „grele“, de valoare mare, exporturile românești includ astăzi și vagoane de tren, și tramvaie, și electrocasnice, chiar dacă producătorii sînt brand uri străine. Unele dintre acestea au fabrici de produse finite, altele au înființat fabrici de componente, cert este că o mare parte din producție merge la export, iar firmele sînt înființate în România, plătesc impozitul pe cifra de afaceri aici și au sute și mii de angajați români.

O analiză în adîncime a structurii exporturilor arată că au crescut, ca pondere în total exporturi, grupele de produse cu nivel tehnologic mediu și înalt care, împreună depășesc 20% în total.

2. Ceaușescu exporta pe piețe importante

Piețele de desfacere dinainte de ’89 erau țări din Africa sau din Orientul Mijlociu, cu cîteva excepții notabile din Occident, ca o încercare de „evadare“ din spațiul CAER (un fel de uniune comercială a țărilor comuniste), dar mai ales din relațiile comerciale cu Moscova.

Ce exportăm acum? Automobile – și Renault, și Ford produc în România pentru piața locală, dar mai ales pentru piețe externe. Sînt doar două exemple. Apoi, o mulțime de componente pentru diverse industrii pentru care marii producători au înființat o mulțime de fabrici și făbricuțe de producție de care aproape că nu știm. Totul se duce la export. Fabricăm și vagoane de tren, și autocare, și tramvaie, și le exportăm. Nu le vedem în țară? Asta este o cu totul altă poveste…

Cu alte cuvinte, orice comparație cu „vremea lui Ceaușescu“ se încheie cu plus pentru vremurile actuale. Schimbările politice și economice ale Europei și ale lumii ultimelor trei decenii nu aveau cum să favorizeze o economie în tranziție, precum cea a României de după ’89, să mențină industrii grele și schimburi comerciale perfecte cu toată lumea. În schimb, au favorizat creșterea evidentă a nivelului de trai (pe o medie și pe declarații de venituri oficial înregistrate), de la 200 de dolari pe lună în vremea lui Ceaușescu la circa 800 de dolari în acest moment.

3. Toată lumea avea de lucru, căci se lucra pentru export

Înainte de 1989, circa opt milioane de salariați munceau pe 200 de dolari – salariul mediu lunar din acea perioadă – și produceau 53 de miliarde de dolari, adică valoarea Produsul Intern Brut (PIB) în 1989. Astăzi, populația activă a României depășește cu puțin patru milioane de persoane, venitul mediu lunar este de circa 800 de dolari, iar PIB-ul este de peste patru ori mai mare față de 1989, circa 240 de miliarde de dolari. România înregistrează acum cea mai mică rată a șomajului de după criza declanșată în anul 2008: doar 3%.

4. Excedentul comercial de-atunci

Ceaușescu a avut ambiția de a achita toată datoria externă a României de la sfîrșitul anilor ’80, cînd balanța comercială înregistra un deficit de opt miliarde de dolari, iar balanța de plăți externă era puternic dezechilibrată. Prețul a fost înfometarea majorității populației.

Astăzi, în 2019? Ultimele date ale Institutului Național de Statistică (INS) arată că deficitul comercial al României pe primele patru luni din acest an a ajuns la cinci miliarde de euro, cu o treime mai mare (1,3 miliarde euro) față de nivelul pe primele patru luni din 2018. Adică importurile sînt mai mari ca exporturile. Ambele cresc de la an la an, și același lucru s-a întîmplat și în 2019, și în 2018. Îngrijorarea este că deficitul (diferența dintre importuri și exporturi) se mărește într-un ritm destul de mare, nesustenabil pe termen lung, fiindcă importurile sînt pentru consum și nu pentru investițiile necesare la nivel național.

Deciziile politice populiste în special au aici o mare contribuție și este vorba, în primul rînd, despre majorările salariale din sectorul bugetar și ale unor categorii de pensii care au favorizat creșterea exponențială a consumului.

Deficitul comercial de bunuri al României pe primele patru luni ale acestui an a avut un avans de 35% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut, rezultînd o balanţă comercială negativă de peste cinci miliarde de euro, cea mai mare din ultimii zece ani, conform datelor INS. Culmea este că deteriorarea balanţei comerciale în primele patru luni ale acestui an se datorează mai puţin creşterii importurilor (şi mai mult dinamicii creşterii exporturilor), care este mult mai redusă faţă de anul trecut, de doar 3,8%, faţă de avansul valorii exporturilor de 9,4% în perioada ianuarie-aprilie 2018. Pe partea de importuri de bunuri, România a realizat în primele patru luni ale acestui an o valoare totală a importurilor de 28,1 miliarde de euro, în creştere cu 8,3% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut.

În scenariul central al Băncii Transilvania, prognozăm continuarea tendinţei de creştere a importurilor totale (bunuri şi servicii) cu un ritm superior dinamicii exporturilor totale pe termen mediu, pe fondul tergiversării reformelor structurale. De fapt, aici este adevărata problemă. Căci, dacă adevăratele reforme și investițiile în marea infrastructură la nivel național ar fi fost făcute la timp, altundeva am fi fost. Iar în privința comerțului exterior și a importanței pe care o avem (sau nu) în relațiile comerciale europene și internaționale este probabil că avem locul pe care îl merităm. 

Mihaela Pantea este redactor-șef la Adevărul financiar.

Mai multe